Acum un veac (XXII). Regina Maria – Puterea amintirii (III)/ de Ion Bulei

Educaţia pe care o primeşte Maria la Coburg nu e una de excepţie. E una normală pentru o principesă la sfîrşitul a ceea ce s-a numit La belle epoque.   

Mai târziu Maria scria despre mama ei: „Mama mea a fost mai degrabă o femeie inteligentă, puternică, raţională. Autocrată ca suflet, dar democrată ca gust. I-a plăcut să trăiască în simplitate, dar fără îndoială că a fost mai mult aristocrată decât orgolioasă. Era totodată ceva care mocnea sub aparenţa ordonată, se împotrivea uşor ordinii stabilite a societăţii. Moralizatoare, gânditoare, o extraordinară luptătoare pentru virtute şi datorie, dar, în general, un spirit original”.  Mama ei iubea copiii cu patimă. „Întreaga-i viaţă era dăruită lor. Dar nu se considera tovarăşa lor, pentru că nu admitea amestecul între generaţii. Ea întruchipa autoritatea şi totodată dragostea – suverana, stăpâna în căminul ei, aceea ca ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului este a ei.”  Fiicei ţarului nu-i plăceau sporturile. Îi plăcea să stea de vorbă  „cu oameni deştepţi şi sfătoşi, şi-mi amintesc de mirarea mea când, într-o zi, ne spuse că preţuia mai mult pe diplomaţi şi pe oamenii politici decât pe militari, marinari şi pe sportsmeni – ceea ce în  copilărie, pe urmă ca fată şi apoi ca femeie tânără mi se părea cu desăvârşire de neînţeles, căci şi eu şi surorile mele aveam preferinţa, cu totul feminină, pentru uniforme şi pentru omul trăit în aer liber, voinic şi pârlit de soare, chiar dacă seara căsca după o zi întreagă de sport!”.

„Mama era de părere că prinţesele trebuie să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani, spunea ea, „încep să se gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Afară de aceasta, o prinţesă nemăritată n-are niciun fel de «prinsoare», o prinţesă trebuie să se mărite, şi când mama zicea «trebuie» o spunea cu tot dinadinsul.” Întâmplător era atunci o vreme când nu lipseau prinţii care să-şi caute soţii şi mama Mariei avea de unde alege. „Trăiam în epoca sentimentală si nici una dintre noi n-ar fi primit cu ochii deschişi un aşa-zis mariage de raison. Aşadar, am fost scoase în lume prea tinere; cred chiar că eram la o vârstă prea fragedă, căci ieşirea noastră pe scenă tulbură planurile altor mame de viţă regală, care nu priveau cu ochi buni ieşirea în lume prea timpurie a prinţeselor. Şi apoi noi nu prea ne grăbeam să fim mari; nu ne plăcea deloc tovărăşia verişoarelor mai în vârstă, cărora nu le venea la socoteală nechemata noastră apariţie, când, după părerea lor (foarte îndreptăţită) am fi fost mai la locul nostru în sala de studii. Se pare însă că tinerii prinţi erau de altă părere şi, înainte să împlinească şaisprezece ani, am găsit prilej, nu unul ci mai multe, să-mi dea a înţelege că eram cu totul pe placul lor.” Recunoaşte că, la anii ei adolescentini, inima i-a fost tulburată de doi pretendenţi la mâna ei, purtând amândoi acelaşi nume, dar trăind fiecare în alt colţ de lume. Are o senzaţie ciudată gândindu-se că poate face pe unul fericit şi pe altul nefericit. Oricum, n-ar fi putut lua de una singură o hotărâre. Era încă vremea în care asupra viitorului unor tinere erau întrebaţi mai mulţi. Şi sentimentele ce trezeau în ele tinerii pe care îi întâlneau erau mai curând nelămurite. „Noi fusesem crescute într-un fel de rai al nevinovăţiei, ferite cu grijă de orice era viaţă reală.” Şi totuşi viaţa bătea la uşă. „Cântecul dragostei e totodată dulce şi chinuitor şi-mi amintesc de unele priviri, de vorbe spuse cu înconjur şi de şoapte care poate aveau un înţeles mai adânc decît cuvintele rostite şi pe care mi le lipeam de suflet, repetându-le necontenit.”

Suntem încă în vremea când  romanticul e o stare e fapt, când, în relaţia între sexe, totul mai e încă taină şi revelaţie. Oricum flirturile unei tinere ca Maria nu ajungeau până la o sărutare. Una ca ea nu se îndoia de adevărul sau de însemnătatea unui cuvânt de dragoste. Tinereţea lor înmugurită trece prin dramele de la curtea rusească, unde decese provocate de bombe nihiliste aduc numai nefericiri, la fel şi pierderi prea timpurii de vieţi, ca moartea mătuşei Alix, la care nepoatele reginei Victoria ţinuseră atât de mult. Rusia le impresionează puternic.  „O nemaivăzută îmbinare de sărăcie şi de strălucire, care nu se poate asemui cu nimic altceva.” Vede Rusia cu ochi de copil uimit. Vede palate urişe, parcuri minunate, fântâni, grădini, întruniri de rudenii, parade militare, slujbe religioase în biserici sclipind de aur, bijuterii, cai cu trap vijelios, regimente întregi de cazaci, largi coridoare, vestibuluri şi saloane... Şi peste tot un miros caracteristic de terebentină, de piele de Rusia, de fum de ţigară şi de un parfum unic. Toată lumea îi iubea pe ei, copiii, şi îi răsfăţa, le atârna de gât cruciuliţe şi medalioane, servitorii le sărutau mâna.  Mama Mariei îi duce pe toţi copiii ei să cunoască pe tatăl ei, un uriaş cu păr cărunt şi favoriţi tunşi scurt, cu chipul cam sever, însă cu ochii şi gura binevoitoare, pe alţi uriaşi mai tineri, care sunt fraţii şi verii ei, pe unii uriaşi mai bătrâni. „Toţi pe rând se apleacă să te sărute, trebuie să se aplece mult, căci sunt înalţi ca nişte copaci şi toţi au un miros încântător, alcătuit din piele de Rusia, ţigări şi cel mai fin parfum.” O imagine a Rusiei de poveste, Rusia ţarilor,  Rusia de la Peterhof, Ţarskoe, Kraznoe, Sankt Petersburg. Paginile dedicate acestei Rusii a strălucirii în Povestea... sunt şiruri de încântare a ochiului. O încântare a povestitorului de basm. La fel rândurile lăsate despre Alexandru, Vladimir, Alexis, Serghei şi Pavel, fraţii mamei sale, sau despre verii şi verişoarele  Nicky, Georgie, Xenia, Mişa, Olga sau despre Alexandru al III-lea (unchiul Saşa). Figura acestuia din urmă domină cadrul de basm, „o namilă de om, spătos, puternic, bun, blajin”. „Rusia, pe acea vreme, avea pentru noi un farmec neîntrecut; era o lume uriaşă, cu o mie de străluciri, o mie de nădejdi ce ne insuflau o simţire de întunecat mister.”