Andrei Negoiţă: „Sunt bucuros ca tinerii să vadă un film care le vorbeşte despre o istorie necunoscută lor în cărţile de istorie”/ de Stelian Ţurlea

Regizorul Andrei Negoiţă s-a născut la Iaşi, în 1961. În 1987 a primit diploma Facutăţii de Medicină din Iaşi. A practicat medicina la Bârlad, până în 1993, între 1997 şi 2005 a lucrat la Cardiology Research Foundation George Washington Hospital, Washington DC, Lenox Hill Hospital, Manhattan New York şi Columbia University Manhattan New York. Între 2000 şi 2005 a studiat regia la School of Visual Arts, New York, filmele sale de student fiind apreciate şi selecţionate la festivaluri de profil. Filmul „Wrong Track” din 2005 a fost selecţionat şi la Festivalul Anonimul de la Sfântu Gheorghe şi DaKino festival.

Anul acesta, Andrei Negoiţă a lansat pe piaţă filmul documentar  „7 Cuvinte”, povestea unui om care a petrecut 21 de ani după gratii. Gheorghe Calciu, student la Medicină, intră în închisoare în 1948, pentru „vina” de a-şi fi iubit ţara şi credinţa. Timp de 16 ani trece prin experienţe - limită: reeducarea de la Piteşti, apoi Gherla, apoi „cavoul morţii” din Jilava, apoi „ispitirile” de la Aiud. După eliberare, într-o ţară îngrozită de teroarea Securităţii, rosteşte în Bucureşti, „7 Cuvinte către tineri”, un îndemn la un „zbor înalt”, eliberator din sclavia comunistă. Este arestat şi condamnat la moarte, apoi, la presiunea lui Ronald Reagan, preşedintele Statelor Unite ale Americii, este expulzat în SUA. Un destin cu coborâri în iad, gesturi „nebuneşti” de jertfă şi înălţări taborice. Peste 30 de oameni depun mărturie, în film, despre viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, într-un documentar artistic căruia nu-i lipsesc verva, sensibilitatea şi umorul.

– V-aţi întors de curând de la primul Festival de film istoric de la Vatra Dornei, unde v-aţi prezentat filmul „7 Cuvinte”. Ce înseamnă acest film documentar pentru dvs?

– Un film despre viaţa unui prieten bun. Şi un prilej ca să îi arăt unui public nou, avid de filme istorice care n-au fost făcute, un film nou. Festivalul a fost încă o proiecţie. Cea de-a 16-a proiecţie. Într-un festival organizat de o fundaţie nemţească, Erich Voegeln.

– „Este povestea unui om care a petrecut 21 de ani după gratii...” Mai departe?

– Mai departe, America a fost o lume în care Părintele a putut să o ia de la zero. Nu venea după el cu imaginea din România. Acolo, Părintele nu doar a ţinut slujbe şi a predicat, ci s-a implicat direct în activitatea comunităţii. Şi era o comunitate diferită faţă de cele de credincioşi din România. Ne ajutam între noi. Mergeam împreună la petreceri şi puteam inclusiv să ne contrazicem.

Odată, ne-a dus la un adăpost pentru negri. Încă mă simt ruşinat când mă gândesc că eu mă revoltam că acea mâncare se duce la nişte negri, şi nu la românii care aveau nevoie de ea. Iar Părintele spunea că ei au ajuns împuşcaţi sau plini de cicatrici din cauza drogurilor pentru că ei, la început, au avut visul american. A fost o lecţie.

După ce am făcut facultatea de Medicină, am vrut să fac regie de film. În America, deşi am muncit inclusiv ca babysitter pentru un puşti, am făcut regie. Totul a pornit atunci când am văzut „Sezon de pace la Paris”, în 1994 şi am decis că vocaţia mea e regia.

În America, bisericile se implică în traiul de zi cu zi al enoriaşilor. Aşa a fost şi în cazul Părintelui, pentru care nu conta nimic mai mult decât neamul său. Deci, pot să spun că, mai departe, Părintele Gheorghe Calciu a fost un român desăvârşit.

– La premiera filmului, cu ceva timp în urmă, într-o sală de 700 de scaune cu 1.100 de spectatori care au apluadat minute în şir la final, aţi afirmat: „am făcut acest documentar pentru că mă apăsa un dor violent. Şi trebuia făcut…” Puteţi dezvolta? Despre ce dor e vorba? De ce trebuia făcut?

– Într-adevăr, filmul trebuia făcut. Dar cu mult înainte faţă de când s-a întâmplat, de fapt. După ce a murit Părintele, noi am vorbit mult despre el. Şi am avut conversaţii cu cei care apar în documentar. Atunci am realizat că noi, cei care l-am cunoscut în America, am avut un avantaj pe care publicul român trebuie să îl cunoască.

Părintele Gheorghe Calciu nu era doar o figură care trebuia respectată şi privită precum o statuie. Nu avea acea sobrietate, care te face să dai înapoi cu un pas. Emana o căldură pe care noi o simţeam chiar şi când ne uitam la un tablou cu el.

Era un om real, cu care puteai să ai discuţii pe o mulţime de subiecte, cu care ai fi ieşit în oraş oricând, la orice oră, ca să stai de vorbă. Mergeam inclusiv la filme care schimbau lumea: „Saving Private Ryan” (Regia: Steven Spielberg), „La Vita e Bella”(Roberto Benini), chiar şi „Titanic” (David Cameron).

America a fost o etapă în viaţa Părintelui în care a luat-o de la zero. Şi trebuia povestită. 

– E cumva şi un film religios?

– Bineînţeles. Filmul nu a avut scopul să fie religios. Este un film politic, anti-comunist, anti-totalitarist, cu o tentă religioasă. Este un film făcut după regulile clasice ale cinematografiei, în care filmele sunt făcute pentru oamenii de pe stradă. Limbajul trebuie să fie cinematic. Oricine din Piaţa Universităţii sau Times Square trebuie să înţeleagă filmul. Iar limbajul comun trebuie să fie un film politic, anticomunist.

Implicit, are o tentă religioasă. Filmul nu are pasaje biblice şi nici coloană sonoră religioasă. Filmele sunt făcute pentru oameni, cei de pe stradă. Asta este definiţia „box office-ului”.

– Cui se adresează el cu prioritate? Dacă nu mă înşel, aţi afirmat mai demult că ar trebui văzut cu deosebire de tineri...

– Nu, nu este făcut pentru tineri. Filmul este făcut pentru publicul larg, indiferent de educaţie, culoare politică, vârstă. Este un film făcut după regulile clasice ale cinematografiei, pentru oameni. Dacă tinerii se regăsesc în film, sunt fericit să admit asta.

Şi sunt bucuros ca tinerii să vadă un film care le vorbeşte despre o istorie necunoscută lor în cărţile de istorie. O istorie pe care nu au apucat să o trăiască şi nu o înţeleg. Iar, după acest film, o să aprecieze cu siguranţă lumea în care sunt norocoşi că pot trăi liberi, în cea mai sigură perioadă din istoria României. Pentru care alţii au luptat mult, ca să o aducă aici.

– Credeţi că publicul român este îndeajuns de pregătit pentru filme precum „7 Cuvinte”?

– Ştii cum îţi dai seama dacă publicul e pregătit pentru un film? Faci o primă proiecţie privată pentru personalul studioului. Şi când zic personal, mă refer la paznici, femei de serviciu. Aşa ştii dacă filmul tău e bun. Iar prima reacţie a fost plânsul. Când am văzut oameni solizi, bărbaţi care erau angajaţi să apere studioul, ce lăcrimau, mi-am dat seama că publicul e pregătit şi nu are cum să nu reacţioneze la film. Trebuie doar să îl vadă.

– Aţi prezentat acest film şi în străinătate. Care a fost reacţia?

– A fost o reacţie îmbucurătoare. La Londra, de exemplu, Părintele Sorin Grecu a strâns oameni în biserică şi le-am prezentat filmul. E emoţionant să vezi cum oamenii aplaudă în faţa unui ecran. S-a întâmplat asta şi la Bucureşti.

A fost prima oară când am auzit aplauze în biserică. Rolul bisericii este să propovăduiască. Este prima dată când biserica apare ca un cinematograf şi nu e nimic greşit în asta. Este fascinant să vezi sfinţi într-un film, printre sfinţi pe icoane.

– Cum aţi colaborat cu Răzvan Codrescu pentru film?

– Un om fascinant, care poate să meargă la „esenţa lucrurilor”. Cei care nu au luat o bâtă pe spinare pot să vorbească cu ignoranţă şi nonşalanţă despre fenomenul Piteşti. Sunt bucuros că Părintele şi eu l-am cunoscut pe Răzvan Codrescu. Sunt oameni care dau oricând culoare de film artistic unui documentar.

– Cum aţi ajuns să faceţi film documentar? Care sunt legăturile dvs cu filmul? Dar cu teatrul?

– După Medicină, eu am făcut IATC-ul. Am fost dezamăgit de încorsetările mentale ale profesorilor mei din şcoala de film românească. Nu era o lume liberă. Trebuia să merg mai departe.