Casele Bucureştilor (IV). Statistici, legislaţie/ de dr. Alexandru Popescu

Date statistice

 

De la 6.000 de case la 113.863 de clădiri

Problemele legate de reconstituirea datelor statistice referitoare la dezvoltarea Bucureştilor şi a măsurilor legislative care au orientat acest proces au făcut obiectul unor lucrări ca: Petre Antonescu, „Clădiri şi studii. Case, biserici, monumente, palate. Încercări de arhitectură românească şi clasică”. Album, vol. I, Bucureşti, Tipografia Gutenberg, 1913; N. Stoicescu, „Locuinţele bucureştene la mijlocul secolului trecut”, în „Studii şi cercetări de istoria ar­tei”, XIII (1966), nr. 1 ; „Arhitectură bucureşteană. Secolul 19 şi 20”, Bucureşti, Editura Simetria, ARCUB, 2000.

 

Creşterea unui oraş

După o perioadă în care Bucureştii au înregistrat o creştere lentă, mai ales din a doua jumătate a secolului XIX, interval în care au loc evenimente politice care au dus la modernizarea statului român, se înregistrează o adevărată explozie urbanistică.

Primele date referitoare la numărul de locuitori şi de case rezultă din recensăminte şi catagrafii, începând de la sfârşitul secolului XVIII, între care cea din 1798 indică 6.006 case. În 1831, când are loc primul recensământ realizat după criterii ştiinţifice, sunt înregistrate 9.342 de case, în 1878 – 31.303 case, iar în 1876  publicaţia „The New York Times” menţionează că oraşul avea 177.000 de locuitori şi mai mult de 30.000 de case.

Potrivit lucrării „Legislaţie şi dezvoltare urbană. Bucureşti 1831-1951”, de arhitect Nicolae Lascu, din analiza datelor statistice rezultă că, în perioada 1831-1878 (47 de ani), numărul caselor de locuit s-a dublat, în următorii 18 ani (1878-1896) numărul a sporit cu încă 50%, pentru ca recensământul din 1912 să consemneze un total de aproape 49.000 clădiri, faţă de 31.067 în 1896.

O creştere la fel de rapidă s-a înregistrat între 1930 şi 1948, care trebuie pusă, aproape exclusiv, pe seama activităţii constructive din deceniul 4. În timpul celui de-al doilea război mondial ritmul construcţiilor a scăzut drastic. După 1946, activitatea constructivă s-a înviorat: între 1941 şi 1948 s-au construit aproximativ 15.500 clădiri.

În ceea ce priveşte intensitatea activităţii constructive, este de menţionat că, în intervalul 1875-1878, aceasta a crescut în mod accentuat. După 1878 şi până la Primul Război Mondial a existat o variaţie considerabilă a numărului anual de construcţii, cuprinse între 283 (1901) şi cca 4.000 (1914), cu o cifră care, în medie, depăşeşte însă 1.000 clădiri/an.

Începând cu 1922, numărul clădirilor realizate anual ajunge să depăşească, în general, cifra de 2.000, cu un vârf în 1928 de 3.205 clădiri construite.

În 1948, Bucureştii numărau 87.027 clădiri, iar în 1992 existau 761.156 locuinţe în 109.125 clădiri; în 2002: 779.094 locuinţe în 113.602 clădiri, iar în 2011: 804.287 locuinţe în 113.863 clădiri.

Referitor la structura caselor, locuinţelor, pentru perioada 1878-1909, rezultă procentul covârşitor al construcţiilor cu un singur nivel (parter).^. Această realitate poate fi extinsă, cu siguranţă, şi pentru perioada anterioară. Totodată, unele date arată că, spre sfârşitul secolului XIX, construcţia tradiţională (clădire retrasă de la stradă) avea încă o pondere însemnată. În perioada 1 sept. 1879- 1 sept. 1880, de exemplu, s-au construit 719 „case la stradă” şi 590 „case în curte”, iar în 1880 s-au realizat 321 „case la stradă” şi 763 „case în curte”.

Raportând variaţia intensităţii activităţii constructive la perioadele în care au fost operative regulamentele de construcţie, rezultă că cel mai mare număr de clădiri s-au realizat sub incidenţa ansamblului de reglementări din anii 1878-1897 şi sub incidenţa regulamentului de construcţie din 1928.

Cadrul legislativ

De la Regulamentul Organic la „Legea Faţadelor”

Primele reglementări

… privind dezvoltarea oraşului şi a fondului de locuinţe apar încă în Evul Mediu, ele fiind legate în principal de limitarea teritoriului urban, legat, fapt firesc, de apărarea oraşului. Datorită faptului că numărul de locuinţe înregistra o dezvoltare destul de intensă, a apărut tendinţa de extindere a suprafeţei oraşului, ceea ce putea crea probleme în legătură cu necesităţile menţionate.

Preocupările perioadei fanariote legate de dezvoltarea oraşului pot fi grupate, într-o trecere sumară în revistă, în trei categorii de probleme: perimetrul oraşului, strada şi clădirea. Dispoziţiile promovate şi în această perioadă privesc, în principal, desemnarea, limitarea teritoriului în care puteau fi ridicate construcţii, în principal locuinţe.

Totuşi preocupările legate de trecerea de la oraşul medieval la cel modern îşi lărgesc treptat aria. La 5 martie 1830, generalul Kiseleff numeşte o comisie însărcinată cu elaborarea unui act legislativ special destinat problemelor specifice Bucureştiului.

 

Cronologii

Potrivit lucrării de arhitect Nicolae Lascu menţionate mai sus, în perspectiva dreptului urbanistic, într-o perioadă de aproximativ 120 ani, evoluţia oraşului se defineşte în patru etape distincte:

 

I. În cadrul primei etape, care durează de la Regulamentul Organic (1831) până la intrarea în vigoare a regulamentului din 1878, principalul parametru existent a fost acela al aşezării clădirilor în raport cu strada. În 1847, apare Regulamentul pentru alinieri şi clădiri. 

În acest interval de timp, una dintre cele mai importante probleme era aceea a materialelor de construcţie a caselor. Pentru un timp, mai sunt acceptate construcţiile de paiantă, dar clădirile noi trebuie să se conformeze dispoziţiilor care prevedeau ca material de bază piatra. Într-o dispoziţie de la 1804 se face referire la folosirea metalului în construcţii, pentru ca ulterior să se prevadă extinderea domeniului de utilizare a metalului, care putea fi folosit la învelitoare (alături de ceramică), la balcoane, parapete şi împrejmuirea proprietăţilor („grilajuri de fer”). Preocupările pentru plastica arhitecturală a cadrului construit, a faţadei sunt prezente, într-o măsură mai mare sau mai mică, în aproape toate actele normative.

II. A doua etapă începe prin aplicarea regulamentului din 1878, când sunt introduse reglementări care privesc înălţimea construcţiilor şi profilul faţadelor: 1878 – Regulamentul de construcţii şi a regulamentului pentru salubritatea construcţiilor; 1882 – Lege pentru înfiinţarea de edificii şi construcţii publice; 1890 – Regulament pentru construcţiuni şi alinieri.

Este pentru prima oară când apar indicaţii precise privind înălţimile clădirilor în tot oraşul, diferenţierea acestora fiind în directă relaţie cu lăţimea străzii. O primă categorie de prescripţie a reglementărilor vizează ordonarea şi structurarea generală a faţadei, modelarea faţadei

 

III. În a treia etapă (1897-1928) apare reglementarea aşezării clădirilor faţă de vecinătăţile laterale şi, ca o normă cu totul specială, mărimea frontului construit spre stradă. După 1900, dar mai ales după Primul Război Mondial, au apărut schimbări considerabile în principiile urbanistice care au contribuit la evoluţia Bucureştiului. Această perioadă de aproape 50 de ani a fost una dintre cele mai fertile din dezvoltarea capitalei, în care oraşul şi-a definit mare parte caracteristicile urbanistice esenţiale. Principalele reglementări: 1897 – Condiţii pentru construcţiunile de pe bulevarde şi splaiuri; 1907-1919 – Legi pentru conservarea şi restaurarea monumentelor publice şi istorice; 1921 – Lege pentru încurajarea construcţiilor de locuit. Prin aceste dispoziţii s-au stabilit anumite reguli de aşezare a clădirii pentru noile bulevarde şi cheiuri ale Dâmboviţei. Coexistenţa unor clădiri vechi şi noi în peisajul oraşului a făcut necesară promulgarea unor reglementări care prevedeau că reparaţiile radicale erau acceptate doar pentru clădirile aflate pe alinierea stabilită sau retrase de la aceasta.

 

IV. În a patra etapă (1928 – cca l950) are loc reformularea tuturor parametrilor existenţi anterior, apar indicaţii conforme principiilor esteticii urbane ale momentului: 1928 – Regulament pentru construcţiuni şi alinieri; 1931– Lege pentru încurajarea şi activarea construcţiilor de locuinţe; 1939 – Lege pentru organizarea municipiului Bucureşti, Regulament de construcţii şi alinieri, Lege pentru organizarea Casei Construcţiilor. Preocuparea de bază a reglementărilor este aceea de a impune unitatea arhitecturală a construcţiilor realizate pe terenurile parcelate, „astfel încât toate clădirile să arate ca un întreg armonios”.

În perioada de după al Doilea Război Mondial, potrivit noilor contexte social-politice, sunt promovate hotărâri privind „reconstrucţia socialistă a oraşului Bucureşti”: 1952 – Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al RPR cu privire la construcţia şi reconstrucţia oraşelor şi organizarea activităţii din domeniul arhitecturii, Hotărârea CC al PMR şi a Consiliului de Miniştri al RPR cu privire la planul general de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti; 1974 – Legea sistematizării;  1975 – Legea străzilor.  

După 1989, legislaţia este orientată mai ales în direcţia armonizării dezvoltării oraşului cu protejarea patrimoniului urbanistic, care, de altfel, a stârnit şi exprimarea unor poziţii adesea critice ale societăţii civile.

Principalele legi şi reglementări: 2001 – Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice; 2004 – Lista monumentelor istorice, actualizată în 2010; 2011 –  „Legea faţadelor” ; 2012 – Proiect privind inventarierea casele de patrimoniu din unele zone (Dorobanţi, Pitar Moş şi Vasile Conta); Primăria Capitalei a pus în dezbatere publică şi „Planul Integrat de Dezvoltare Urbană (PIDU)”; 2013 – „Regulamentul pentru reabilitarea faţadelor clădirilor din Bucureşti”; 2013 – Legea urbanismului.

O altă cronologie mai generală a dezvoltării oraşului şi a construcţiei caselor sale este propusă de Neagu Djuvara: „Eu văd că sunt patru Bucureşti: avem mai întâi un mic Bucureşti, rămăşiţe din veacurile XVI, XVII şi XVIII, câteva biserici şi un număr extrem de restrâns de case vechi. Avem apoi Bucureştiul veacului al XlX-lea, circa 1840-1914, cu case în general mici, dar uneori şi case mari, somptuoase. Avem apoi Bucureştiul din perioada 1930-1940, sau mai precis de după sfârşitul marii crize internaţionale din 1929-1930 care ne lovise crunt. Am avut atunci o adevărată «explozie arhitecturală», un «boom» al construcţiilor, cu o mare latitudine lăsată imaginaţiei arhitecţilor, şi cred că a fost una dintre epocile cele mai fericite ale oraşului din punct de vedere stilistic. Avem în fine Bucureştiul lui Ceauşescu, cu cele două feţe ale lui: pe de o parte cartierul monumental, colosal, uneori monstruos; pe de alta, Bucureştiul proletar, de atât de proastă calitate încât ne lasă în coada ţărilor balcanice…”