Adrian Vasilescu, BNR: Codul fiscal: mai bine decât era să fie

După şase ani şi jumătate de la izbucnirea crizei, timp în care ţara a făcut eforturi imense ca să arunce din spate povara deficitului extern de 14 la sută din PIB din anii 2007 şi 2008, s-a ajuns la o corecţie drastică: 0,4 la sută în 2014 şi tot la 0,4 la sută în primele şase luni din 2015. Dar actualul nivel e cu adevărat bun? La urma-urmei, cine anume hotărăşte până unde să urce ori să coboare deficitul contului curent? Desigur, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici BNR, nici Ministerul Finanţelor, nici cercurile de afaceri, ci numai timpul, cu nevoile lui dintr-un moment istoric ori altul. Atunci, în 2007 şi 2008, riscurile erauviteza mare de îndatorare a ţării şi creşterea economică nesănătoasă. Acum, în 2015, un deficit extern de numai 0,4 la sută constituie un alt mare risc. Şi anume, resimţim practic avertismentul dat de olandezul Jan Timbergen, laureat Nobel, care nota că dacă deficitul extern scade prea mult, creşterea însăşi pierde suportul investiţiilor.

Şi iată că, în timp ce în mediul privat investiţiile se menţin în cote modeste, în spaţiul public situaţia e şi mai rea. Pentru că, în timp ce bugetul ţării pe şapte luni are un excedent de 7,4 miliarde lei (1,6 la sută din PIB) investiţiile au scăzut până la 5 miliarde de lei. Sub 1 la sută din PIB. Se desprinde de aici, în mod firesc, o întrebare ce îndeamnă la meditaţie: dacă până la 1 august în buget au rămas bani necheltuiţi, ce rost are bătălia politico-electorală pentru un deficit mai mare?

Prima variantă a Codului fiscal, cuprinzând şase măsuri excesive de relaxare, ar fi stricat inevitabil echilibrul macroeconomic. Era calea periculoasă către o combinaţie de reduceri masive de taxe şi de creşteri semnificative de salarii. În timp ce trei sectoare de importanţă cardinală în societate - sănătatea, învăţământul şi ordinea publică - sunt subfinanţate. Acum, s-a dat undă verde în Parlament pentru dezbaterea şi votarea unei noi variante a Codului Fiscal, în care partea de relaxare a fost drastic restructurată.

Consider că noua variantă e preferabilă celei pe care Preşedintele României a trimis-o spre reexaminare. De ce? Pentru că dezbaterea parlamentară a fost precedată de o înţelegere între partide, după ce au fost examinate punctele de vedere ale unor reprezentanţi ai societăţii civile, ale Consiliului Fiscal şi, nu în ultimul rând, ale creditorilor oficiali internaţionali. Decizia de restructurare a măsurilor de relaxare fiscală a ţinut seamă de toate aceste puncte de vedere.

Inclusiv Banca Naţională, care cooperează cu Guvernul şi cu Ministerul Finanţelor în cadrul unui mix de politici - monetară, fiscală, salarială şi de restructurare - a avertizat asupra riscului provocat de reduceri de taxe în serie, ce ameninţau un ciclu de creştere a PIB-ului care a sărit peste potenţialul economiei româneşti. Măsuri care, dacă ar fi rămas în structura iniţială, ar fi impus schimbări şi în ciclul politicii monetare.

Aşadar, e mai bine decât a fost, dar nu e bine la modul absolut. Mai întâi, pentru că un document de importanţa Codului fiscal merita o dezbatere naţională, în care să-şi fi făcut publice opiniile institutele de cercetare, universităţile, comunitatea economiştilor, toate vocile reprezentative ale societăţii civile. Apoi, pentru că societatea noastră nu doar că a fost, dar a şi rămas ostilă macrostabilităţii. Iar clasa politică urmează acest flux, mai cu seamă că o mare parte a societăţii o constituie masa electoratului. Rigoarea financiară, în general, nu e văzută la noi cu ochi buni. Apoi, macrostabilitatea e un proces costisitor. Implică şiruri de reforme structurale îndeobşte greu de făcut.

E drept că macrostabilizarea cere consum de timp, de eforturi şi de bani, dar aceste resurse nu sunt furate din fondul pentru bunăstare, cum cred mulţi, ci apropie societatea de bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei. Iar dacă societatea românească nu s-a grăbit să facă reformele structurale cât a fost vreme frumoasă în economia lumii, e nevoită să le facă acum, în vremuri grele.