Care Dumnezeu?/ de Tudor Călin Zarojanu

Dumnezeu e unul singur. Asta ne învaţă religia creştină şi, la drept vorbind, cum ar putea fi mai mulţi? Ar trebui să ne imaginăm un Cer împărţit între Dumnezeul creştin, cel ebraic, cel mahomedan şi aşa mai departe. Un nou Olimp, dar nu unul cu zei specilizaţi, de nişă – în termeni up-to-date – ci unul populat doar de Zeuşi! Sau Jupiteri, cum preferaţi.

Bine, bine, dar dacă Dumnezeu este unic, de ce există atâtea religii!? Una oficială, corectă (fireşte, din punctul de vedere subiectiv al celui care ar face o asemenea împărţire) şi celelalte ilegale, underground, pe şest!? Tolerate – în cel mai bun caz?

Nici pomeneală. Dumnezeu este, fireşte, unic, dar este perceput diferit de către oameni diferiţi, trăind în locuri foarte diferite, în condiţii diferite, cu istorii diferite. Este perceput diferit, de altfel, nu numai între creştini şi muslmani, bunăoară, ci şi în interiorul Bisericii creştine, care (vai!) este împărţită între foarte multe – scuzaţi – bisericuţe (că de-acolo şi vine expresia!).

De ce îngăduie Dumnezeu asta? Iată o întrebare care nu ţine cont ce-a făcut El cu noi: ne-a oferit cadou liberul arbitru!

Zilele trecute, o doamnă îmi mărturisea cu un mic oftat că fata ei, trăind în Italia, a trecut la budism. Reacţia mea spontană şi sinceră a fost să spun „Foarte bine!” Deşi eu n-am simţit şi probabil că nu voi simţi niciodată nevoia să-mi schimb religia, care este cea ortodoxă. Dar, cumva, intuisem ceea ce avea să urmeze ca detalii: încurajată de replica mea, doamna a început să-mi povestească însufleţită că, de când „merge acolo”, fata ei se simte foarte bine.

Se simte foarte bine. Poate fi ceva mai relevant? Femeia – căci nu mai e demult un copil – şi-a găsit nu doar liniştea, ci şi bucuria, interesul, entuziasmul. Le relatează tuturor ce lucruri interesante a mai aflat la întâlnirile budiste, cum a plecat veselă de-acolo, şi le explică (eu ştiam deja) că, de fapt, budismul nu este atât o religie, cât o filozofie de viaţă. În termenii cu care am pornit aceste rânduri, nu se închină unui Dumnezeu şi nu are nici măcar un singur profet: au existat mai mulţi Buddha şi „oricine se trezeşte din «somnul ignoranţei», experimentând o relaţie nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, şi predică învăţăturile sale celorlalţi, devine Buddha.”

Ce are budismul – foarte la modă în Occident – în comun cu creştinismul este regretabila trăsătură negativă a divizării în numeroase variante, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă unanim acceptată.

Orientul, de altfel, excelează în religii şi filozofii cu caracter religios (hinduism, jainism, confucianism, taoism), plus mişcări şi regimuri de viaţă lipsite de conexiuni religioase, dar adresate spiritului, ca şi trupului (yoga, meditaţia transcendentală).

O lume complexă, nu? E foarte comod să spui „cele 3 mari religii ale lumii” şi să ignori restul. Sau să vorbeşti despre „ciocnirea civilizaţiilor” gândindu-te exclusiv la creştinism şi islamism. Prea mulţi europeni îi confundă pe iranieni cu arabii – ei fiind în realitate persani, prea mulţi îi analizează pe arabi „în bloc”, nefăcând necesara deosebire între şiiţi şi suniţi, prea puţini ştiu că în Siria – apropo de criza refugiaţilor – sunt prezente, cu procente semnificative, şi religia creştină şi cea mozaică!

Şi, nu în ultimul rând, câţi ştiu că a trecut aproape o jumătate de secol de când Fritjof Capra a „inventat” taofizica, demonstrând că fizica modernă confirmă intuiţiile misticii orientale?

Con- ştiinţa!