Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXII)/ de Alex. Ştefănescu

Poetul şi viteza luminii

Poezia La steaua este menţionată ori de câte ori se vorbeşte despre surprinzătoarea competenţă ştiinţifică a lui Mihai Eminescu, care nu numai că era la curent cu ideile ştiinţifice ale vremii lui, dar avea şi propriile lui teorii (unele confirmate post-mortem):

„La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.// Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre.”

Poezia nu este însă bine aleasă pentru a ilustra cultura enciclopedică a poetului. Singura idee ştiinţifică din cuprinsul ei este aceea conform căreia  distanţele dintre corpurile cereşti sunt atât de mari încât până şi lumina, cu viteza ei inimaginabilă de 300.000 de kilometri pe secundă, are nevoie de mii de ani ca să  le străbată. Nu întâmplător, astronomii măsoară în ani-lumină distanţele cosmice, fiindcă altfel ar trebui să folosească numere cu multe zerouri. Conştienţi de această imensitate a universului, putem ajunge logic la concluzia că unele stele s-au stins demult, dar încă strălucesc pe cer, dând impresia că există, pentru că lumina pe care au emis-o cândva intră cu întârziere în raza vederii noastre.

Eminescu nu rămâne la acest raţionament, pe care l-ar fi putut face aproape oricine, ci îl reprezintă poetic, dând dovadă, încă o dată, de virtuozitate în folosirea cuvintelor. Punând într-o simetrie neaşteptată câteva verbe cunoscute de toată lumea – a fi, a muri, a se zări, a se sui, a vedea – el construieşte o schemă fosforescentă a paradoxului, pe care, după lectura poeziei, nu îl vom mai uita:

„Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie:/ Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e.”

Versurile „Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, şi nu e” fac parte dintre acele versuri definitive care se păstrează în cutia de valori a culturii oricărei ţări.

Apoi, poetul merge şi mai departe, explicând cum funcţionează paradoxul în viaţa afectivă:

„Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă.”

În felul acesta el atinge o coardă emoţională, care vibrează chiar şi în conştiinţa celor neinteresaţi de astronomie. Văzând o similitudine între un fenomen de anvergură cosmică şi trăirile oamenilor, Eminescu omagiază, în spirit renascentist, fiinţa umană, face din ea un univers.

În manuscrisele eminesciene se găsesc multe însemnări referitoare la matematică, economie, chimie, fizică, astronomie, biologie etc., iar în poezia şi proza lui – ipoteze geniale fulgurante, care par să anticipe teoria relativităţii a lui Einstein sau reprezentări ale originii Universului asemănătoare cu teoria big-bang-ului dezvoltată de Hawking.  Toate acestea sunt însă un combustibil abstract cu ajutorul căruia poezia lui Eminescu ia altitudine. Nu trebuie judecate în sine, ca o operă ştiinţifică, deşi unii comentatori au tendinţa s-o facă, purtaţi pe aripile admiraţiei faţă de poet.

Încă din 1934, într-un articol din Adevărul literar şi artistic, G. Călinescu afirma tranşant în legătură cu Eminescu că avem obligaţia  „a-i studia singurul lucru care merită amintirea şi anume poezia”. Iar referitor la poezia La steaua, explica în Istoria literaturii române de la origini până în prezent din 1941:  „Chiar când, ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienţei, dar ale unei experienţe deductive cu mijlocirea calculului, mintea, ieşită din relaţiile ei strâmte, se înspăimântă şi legea străbaterii lumii siderale devine un mister producător de fioruri poetice.”

Dacă, prin absurd, am afla cândva de la oamenii de ştiinţă că lumina străbate, de fapt, instantaneu orice distanţă, vechea teorie despre viteza luminii şi-ar pierde valabilitatea. Poezia lui Eminescu – nu.

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire