Arta de a te cunoaşte/ de Jennifer Ouellette

Jennifer Ouellette a absolvit studii de filologie şi, printr-un accident fericit, a devenit autoare de texte ştiinţifice din cele mai diverse domenii, publicate în The Washington Post, Dis­cover, Slate, Salon şi Nature.

Jennifer Ouellette este interesată de conexiunile între ştiinţă, pop culture şi lumea reală. A scris articole despre pseudoştiinţe, modele de fractali în picturile lui Jackson Pollock, ştiinţa iodlerului, acustica piramidelor Maya şi multe alte subiecte pitoreşti. Scrie cu regularitate pentru Discovery News şi are un blog numit Cocktail Party Physics pe site-ul Scientific American. Între 2008 şi 2010, Jennifer Ouellette a fost directorul programului Science and Entertainment Exchange, o iniţiativă a National Academy of Sciences din Statele Unite, care încurajează dialogul dintre oamenii de ştiinţă şi profesioniştii din industria culturală. Ouellette are centura neagră în jujitsu şi locuieşte în Los Angeles împreună cu soţul său, fizicianul Sean Carroll.

Când aveam cinci ani, mi-am ţinut pentru prima oară sora mai mică în braţe – nu în mediul steril al unui salon de maternitate, ci în sala de aşteptare uşor părăginită a unei agenţii de adopţii din Vestul Mijlociu, pe când ea avea câteva săptămâni de viaţă. Ştiam că şi eu am fost adoptată, la fel ca şi fratele meu mai mare, chiar dacă nu înţelegeam prea bine ce însemna asta. Adopţia era doar o parte din viaţă. Cu siguranţă a amânat toate întrebările incomode despre locul de unde vin copiii, nemaifiind nevoie de invocarea unei berze mitice din moment ce timp de mulţi ani am presupus că toată lumea se duce la maga­zinul local de adopţii să-şi ia un copil nou, aşa cum te duci la supermarket pentru cumpărături.

Originile mele biologice n-au reprezentat mai mult decât o simplă curiozitate până când, după colegiu, m-am mutat în New York City şi am descoperit că alţi oameni nu erau la fel de indiferenţi faţă de subiect. Probabil că li se părea exotic. Unii chiar aveau păreri foarte puternice despre cum ar trebui să mă simt, fiind adoptată, de multe ori arătându-se puţin şocaţi de lipsa mea evidentă de interes: „Dar nu vrei să ştii?” întrebau cu răsuflarea întretăiată şi ochii bulbucaţi. „Nu chiar”, spuneam ridicând din umeri şi încercând să schimb subiectul.

Nu am simţit niciodată impulsul să pornesc pe calea lungă şi plină de obstacole a căutării părinţilor mei biolo­gici. Se zbârlea părul pe mine la simpla sugestie că aceasta nu era familia mea „adevărată” (la fel mi se întâmplă şi acum). Mama mi-a mărturisit odată că, în primii mei doi ani de viaţă, cea mai mare temere a ei era că mama mea biologică ar putea apărea neanunţată şi m-ar putea lua de lângă ea. Nu vedeam niciun rost să-i stârnesc vechile îngrijorări. Mai ales că propriile mele reţineri mă făceau să refuz din start ideea de a mă chinui să dau de urma unui străin – care, după câte ştiu, a încercat vreme de patru decenii să uite acest capitol dureros din tinereţe – doar dintr-o curiozitate inutilă. Nu am suferit nicio traumă psi­hologică cauzată de abandonul maternal, nu am simţit carenţe afective grave şi nici nu m-am confruntat cu pro­bleme medicale presante – nimic să justifice deranjul. Ştiam foarte bine cine sunt şi nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi pun întrebarea cum am ajuns să fiu acea persoană.

Apoi, într-o zi, m-a sunat mama să-mi spună că mi-a trimis prin poştă toate documentele pe care le avea referi­toare la naşterea mea: „Eşti mare acum şi a venit timpul să ţi le dau.” A ezitat o secundă, apoi a adăugat: „Vreau doar să te avertizez că în hârtiile pentru adopţie... apare numele tău de naştere.”

Alt nume? Asta mi-a trezit interesul. Câteva zile mai târziu am deschis un plic simplu, din hârtie cafenie, ca să găsesc un certificat de naştere îngălbenit de vreme, legalizat cum se cuvine, şi o foaie subţire cu instrucţiuni dactilografi­ate cu acurateţe despre îngrijirea şi hrana mea („Acest bebe­luş mănâncă cereale de două ori pe zi şi preferă să doarmă pe burtă”). Hârtia conţinea câteva detalii despre părinţii mei biologici. Ea nu trecuse de douăzeci de ani, avea origini franţuzeşti, irlandeze şi germane, cânta la vioară şi termi­nase liceul printre cele mai bune eleve din clasa ei. El avea douăzeci şi un pic de ani, era norvegian şi atletic.

Şi, la final, era actul de adopţie şapirografiat, prin care îmi era schimbat numele primit la naştere de la mama mea biologică în cel purtat şi astăzi. Recunosc că am fost tulburată pe moment la vederea numelui şi prenumelui străine. Dar sentimentul mi-a trecut repede, pentru că nu mi se părea că „petiţionarul” numit în acele documente „minor” eram cu adevărat eu – sau, cel puţin, nu mai erau „eu”. William James a definit sinele ca „suma tuturor aspectelor pe care un individ le poate numi ale lui, nu doar puterile lui fizice şi psihice, ci şi hainele, soţia şi copiii lui, strămoşii şi prietenii lui, reputaţia şi realizările lui, posesiunile, caii, iahtul şi contul lui bancar”. Numele noastre date sunt doar o denumire a sumei tuturor lucru­rilor care ne fac ceea ce suntem, iar acea sumă este într-o schimbare continuă.

Şi totuşi, numele are o putere psihologică formidabilă, şi în acest sens, plicul conţinea fragmentele unei personalităţi care ar fi putut fi. Pentru prima dată, am început să mă gândesc serios la străvechile întrebări despre natură şi educaţie. Cât din ceea ce devenim se datorează factorilor genetici şi cât este modelat de propriile noastre experienţe şi de mediul înconjurător – şi, în fine, în ce măsură sunt propriile noastre alegeri? Am fi foarte diferiţi dacă am avea alţi părinţi sau alte experienţe formative? Sau am fi în mare măsură aceiaşi? Sunt sigură că şi mama mea biolo­gică şi-a pus întrebări despre calea care nu a fost urmată. Cum i-a format şi i-a modelat tot restul vieţii faptul că, în adolescenţă, şi-a dat copilul spre adopţie? Cum ar fi fost să facă o altă alegere? Iată motivul pentru care realităţile alternative populate de alter ego sunt printre cele mai comune teme din SF şi fantasy.

Curiozitatea faţă de propria mea viaţă mi-a stârnit interesul asupra ştiinţei din spatele sinelui – mai exact, cum se formează un individ unic, perfect conştient, din „supa genetică primordială”. Înfricoşător subiect! Fiecare dintre noi are un sine şi din cauza asta suntem tentaţi să credem că înţelegem sinele. Ei bine, nu. Nu ne putem pune de acord nici măcar asupra sensului exact al termenului de „sine”. Nu există un vocabular comun, ceea ce face difi­cilă o discuţie ştiinţifică în care să fie trasate linii fine de demarcaţie între discipline foarte diferite între ele.

Întreabă un fizician şi îţi va spune că eşti o colecţie de atomi (compuşi din particule şi mai mici, subatomice) care se supun unor legi bine definite şi interacţionează prin forţe. Întreabă un biolog şi s-ar putea să-ţi explice că eşti un organism a cărui formă a rezultat din procese complicate antrenând gene, proteine şi nenumărate reacţii biochimice care lucrează în tandem cu factorii de mediu pentru a modela un individ unic. Un neurocercetător ar putea să indice complicatele conexiuni ale creierului drept esenţa sinelui, în timp ce un psiholog social ar putea spune că ne definim prin interacţiunile noastre cu ceilalţi şi prin locul pe care îl ocupăm în societate – sau prin „lucrurile” noastre, obiectele materiale de care ne înconjurăm. Şi dacă întrebi anumiţi filozofi francezi e posibil să afli că sinele este doar un construct cultural, iar realitatea însăşi este doar o iluzie persistentă, moment în care îţi va exploda capul.

În final, un singur lucru e clar: dihotomia dintre natură şi educaţie este simplistă şi depăşită, fiind de mult aruncată în coşul de gunoi al istoriei de oamenii de ştiinţă serioşi. Aşa cum a formulat problema Francis Galton în 1874, „Natura reprezintă tot ce aduce un om cu sine pe lume; educaţia se referă la orice îl influenţează după naştere”. Galton a fost printre primii care au condus un studiu riguros asupra gemenilor identici, devenit acum temeiul cercetărilor în domeniu. Totuşi chiar şi el a recunoscut că această definiţie este doar „o formulă care sună convenabil, pentru că împarte în două categorii nenumăratele elemente care compun personalitatea”.

Cu siguranţă că „sângele apă nu se face“ când vine vorba de anumite trăsături: am aproape aceeaşi înălţime şi greutate ca mama mea biologică înainte de sarcină, iar culoarea pielii şi cea a părului sunt asemănătoare. Sigur nu e nicio coincidenţă că eram inteligentă şi aveam încli­naţii muzicale, luând cursuri de pian, chitară şi voce cu mult mai mult entuziasm decât fraţii mei prin adopţie. Dau vina pe robusteţea tatălui meu biologic norvegian pentru umerii şi spatele meu late, dar îmi dau seama că statura lui atletică s-a reflectat probabil şi în iubirea mea pentru înot, ciclism şi arte marţiale. Participând la o confe­rinţă în Copenhaga, am nimerit lângă o doamnă din Nor­vegia în timp ce mă spălam pe mâini, la toaletă. Privirile noastre s-au întâlnit în treacăt în oglindă şi m-au luat prin surprindere asemănările dintre trăsăturile noastre faciale. (Copiii adoptaţi nu sunt obişnuiţi cu similitudini puter­nice între membrii familiei.)

Dar există şi trăsături mai puţin concrete care, fără nicio urmă de îndoială, reflectă în mai mare sau mai mică măsură influenţa mediului de acasă şi a experienţelor unice de viaţă. Când am făcut băşici în tălpi plimbându-mă prin Florenţa şi Paris în vacanţă, am refuzat să renunţ la mersul zilnic, chiar şi atunci când am făcut o uşoară infec­ţie. „De ce te chinui în halul ăsta?” m-a întrebat nedumerit soţul meu în timp ce mergeam şontâc-şontâc pe stradă. „N-am bătut tot drumul până în Europa ca să iau taxiuri peste tot sau să stau în hotel!” i-am răspuns hotărâtă. Se prea poate ca încăpăţânarea să aibă bază genetică, dar câteva săptămâni mai târziu sora mea ne-a vizitat în Los Angeles şi, cu o gleznă sucită destul de rău, a insistat să cutreiere parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain, din exact acelaşi motiv. Din moment ce sora mea şi cu mine suntem adoptate şi nu avem nicio legătură genetică, cred că este o trăsătură împărtăşită ca rezultat al creşterii într-o familie care a încurajat stoicismul în faţa suferinţe­lor. (Motto-ul familiei Ouellette, rostit strângând din dinţi: „Suntem bine.”) Cel mai probabil este vorba despre o combinaţie între cele două.

Natura şi educaţia – nu una sau cealaltă – sunt prinse într-un dans complicat, fie că vorbim de culoarea ochilor, factori de risc la boli, trăsături de personalitate, toleranţă la alcool, comportament, identitate sexuală şi exprimare a sexului biologic sau orientare sexuală. Şi chiar dacă nu putem ignora complet determinismul genetic, asta nu înseamnă că destinul ne este deja stabilit. (Cu o excepţie, din câte am învăţat: consistenţa pe care o are ceara din urechi. Ceara face parte din destinul fiecăruia.) Genele interacţio­nează atât cu alte gene, cât şi cu o multitudine de factori de mediu, inclusiv creşterea şi educarea copiilor de către părinţi, presiunea din partea membrilor unui grup, influenţe cultu­rale, experienţe de viaţă unice şi chiar hormonii care contri­buie la dezvoltarea noastră cât suntem încă în uter. În prezent dezbaterea se concentrează asupra cuantumului: cât de mult din variaţia observată între oameni pentru o trăsătură dată se datorează fiecărui factor de influenţă.

Genele formează schela biologică pe care se constru­iesc toate celelalte, şi în primul rând creierul. Încă din uter, genele produc proteine pe bandă rulantă, ajutând astfel la dezvoltarea creierului, ceea ce influenţează nenumărate alte trăsături. Aceasta este contribuţia naturii. Dar şi edu­caţia joacă un rol vital, în primul rând prin experienţele noastre cu lumea înconjurătoare. Noi conexiuni sinaptice se formează constant pe parcursul vieţii, majoritatea fiind unice pentru noi ca indivizi, provocând şi mai multe deo­sebiri între o persoană şi alta – chiar şi în cazul gemenilor identici. „Natura şi educaţia sunt două metode distincte de a face acelaşi lucru: conexiuni între sinapse”, scria neurocercetătorul Joseph LeDoux în The Synaptic Self. Există factori sociali şi culturali care influenţează genele şi sinap­sele, iar acestea, la rândul lor, ne afectează comportamentul şi conştiinţa de sine.

Rareori facem diferenţa între sinele esenţial – acel „Eu” al conştienţei de bază – şi identitatea personală, o entitate complexă, multistratificată, care se schimbă şi evoluează pe parcursul întregii vieţi. Şi cu toţii avem mai multe faţete ale identităţii: eul interior, privat, şi eul social, eul conşti­ent şi eul inconştient, eul real şi, în epoca Internetului, eul virtual. Într-un fel sau altul, toate astea formează împre­ună o fiinţă umană complexă, conştientă şi cugetătoare, diferită de oricine altcineva.

Cum ar putea un umil autor de ştiinţă popularizată ca mine să dea vreun sens la ceva atât de complex şi de evaziv, când cei mai geniali gânditori ai lumii încă se mai zbat să înţeleagă mecanismele ascunse ale acestei integrări miraculoase? „Nu poţi. Ce te face să crezi că ai avea cum?” m-a întrebat fără menajamente cercetătorul David Poeppel de la New York University, în timpul unui prânz în Greenwich Village. „Ne luptăm de mulţi ani cu probleme aparent simple, cum să te aştepţi ca un obstacol foarte complicat să cedeze în faţa unei intuiţii? Nu se va întâm­pla asta. Nu vei găsi răspunsul.” Dar, a adăugat binevoi­tor, probabil văzând figura mea abătută, asta nu înseamnă că nu ar trebui să încerce cineva să se ia la trântă cu între­bările fundamentale. „Există probleme şi există mistere, iar problemele pot fi rezolvate”, a spus Poeppel, chiar dacă soluţiile sunt undeva, departe, în viitor.

Presupunerea mea naivă, recunosc, era că această carte va fi un fel de plimbare relaxată, trecând prin stabilirea genotipului, o scanare a creierului şi câteva teste de perso­nalitate, după care aş fi putut să indic, cu precizie triumfă­toare, trăsăturile care pot fi atribuite genelor mele şi cele care se datorează factorilor de mediu, sau o combinaţie între cele două. Rezultatul a fost că mi-am croit cu greu drum pe un teren empiric accidentat, în permanentă miş­care sub picioare, derapând uneori periculos de aproape de abisul filozofiei. Ca să-mi uşurez puţin misiunea, m-am hotărât să împart sinele în componentele lui, aruncând lumină asupra modului în care funcţionează toate elemen­tele, individual şi colectiv. Partea I, „Eu”, explorează genele, sinapsele şi trăsăturile de personalitate, în timp ce partea a II-a, „Eu însămi”, se concentrează pe comportament şi identitate, pentru ca partea a III-a, intitulată „De ce”, să se avânte în adâncurile de nepătruns ale modului în care conştienţa umană iese la suprafaţă dintre toate aceste procese fundamentale şi cum noi, ca fiinţe conştiente, ne fabricăm propriile autobiografii.

Este cea mai personală carte pe care am scris-o. O carte despre ştiinţa din spatele sinelui nici nu putea fi altfel. Şi totuşi o astfel de abordare nu vine fără riscul teribil de a împărtăşi mult prea mult. Michel de Montaigne, eseist din secolul al XVI-lea, ne-a prevenit asupra pericolelor pe care le prezintă destăinuirile personale: „Nu vorbi despre tine pentru că sigur vei avea de pierdut; dacă te subestimezi, ţi se va da crezare; dacă te lauzi, nu te va crede nimeni.” Înţelepte cuvinte. Dar nu şi-a ascultat propriul sfat; în schimb, a iniţiat un întreg gen literar, eseul personal, şi a petrecut ani la rândul notând toate detaliile vieţii. Era un blogger împătimit cu secole înainte de existenţa bloguri­lor, mâzgălind cu vervă şi fler, în limbaj colocvial, despre diferite subiecte precum mirosuri, îmbrăcăminte, beţie, trândăvie, politică, imaginaţie şi chiar despre pisica1 lui, demonstrând că ciudăţeniile şi slăbiciunile unui individ pot dezvălui adevăruri mai generale.

„Mă studiez pe mine însumi mai mult decât pe oricare alt subiect”, spunea Montaigne. „Aceasta este metafizica mea, aceasta este fizica mea.” Avea dreptate. Cu toţii suntem metafizicieni în adâncul sufletului, povestitori înnăscuţi, iar protagoniştii noştri favoriţi suntem noi înşine. Indiferent dacă scopul este personal, intelectual sau o combinaţie între cele două, povestirea implică întot­deauna o călătorie. În final, e posibil să rămână mai multe întrebări decât răspunsuri şi s-ar putea să nu ne placă întotdeauna ce descoperim. Dar nu ăsta e scopul. Până la urmă, ceea ce contează nu este destinaţia finală, ci tot ceea ce am învăţat pe parcurs.

Fragment din Arta de a te cunoaşte de Jennifer Ouellette, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere de Loredana Bucuroaia. Ilustraţia copertei: Gabriel Brojboiu