Adrian Vasilescu, BNR: Capitalul şi munca

Economia oricărei ţări se recomandă prin ce produce: avioane, automobile, pălării, papuci de casă, servicii. Dar în spatele tuturor acestor mărfuri găsim două valori fundamentale: capitalul şi munca. Dacă, astăzi, în 40 la sută dintre cele 700.000 de firme româneşti, datoriile sunt mai mari decât întreaga lor avere, o cauză este erodarea fizică ori morală a capitalului: halele, maşinile, tehnologiile. Dar o vină revine oamenilor care lucrează în aceste firme, cu priceperea sau nepriceperea lor, cu mentalităţile lor, cu obiceiurile lor, cu sentimentele ori resentimentele lor şi cu competenţa ori incompetenţa lor în a fabrica bunuri utile.

Dar cum a crescut până la 700.000 numărul firmelor din România? Fiindcă la începutul anilor ’90, după ce s-a împărţit averea statului în două, guvernul luându-şi partea leului şi constituind regii autonome, din ce a rămas au rezultat peste 6.000 de societăţi comerciale. Doar 6.000!... Sub acest acoperiş au intrat de la coloşii industriali până la cel mai mic hotel de stat. Legea nu s-a oprit însă aici cu împărţirea patrimoniului de stat. A mai făcut una. Pentru a i se da drumul privatizării, societăţile comerciale, cele 6.000, au fost obligate să transmită Agenţiei Naţionale de Privatizare un titlu de valoare egal cu 30% din cuantumul capitalului social. Această parte, de 30%, transmisă iniţial Agenţiei de Privatizare, a devenit… a noastră! Toată averea celor 6.000 de întreprinderi reprezenta o valoare contabilă. În schimbul ei am primit acţiuni.

De aici a pornit marea privatizare. Unele întreprinderi au fost vândute investitorilor străini. Dar cele mai multe au fost vândute pe bucăţi, multe fiind preluate de salariaţi, care abia au găsit bani pentru a-şi plăti partea, dar n-au mai avut bani pentru investiţii. Numeroase firme au fost înfiinţate de „turiştii comerciali“, care au vândut în străinătate bunuri ieftine, din România, fără să aibă bani şi pentru investiţii.

Într-o jumătate de veac de economie de comandă, au tot fost adunate răni dureroase şi era nevoie stringentă să fie grabnic închise, fără a provoca în schimb altele. Din ‘90 încoace, au tot fost închise răni vechi. Din nefericire însă, nu de puţine ori, în locul lor s-au deschis continuu răni noi. Iar acest cerc vicios, cu răni ce s-au tot deschis în locul celor vechi, care au fost închise treptat, s-a dovedit a fi obstacolul cel mai dur în calea revigorării economiei. Una dintre cauze fiind aceea că, atunci, în 1990, noul timp al schimbării ne-a surprins nepregătiţi. Trecutul, prin vechile reflexe ce au supravieţuit cu deosebire în economie, a continuat să ne influenţeze paşii. Ne-a fost greu, mai ales, să depăşim principalul handicap al societăţii româneşti: dezorganizarea muncii. Şi încă suntem departe de rezolvarea problemei. Din cauză că munca a continuat să fie organizată anapoda. Şi, lângă belşug, adunat de firmele cu profit şi cu capital net pozitiv, am cules prea multă sărăcie produsă în firmele cu capital net negativ şi cu pierderi. Mai cu seamă, am cules sărăcie din pomii sălbatici pe care i-am văzut crescând haotic: inflaţie dramatică, crize ale datoriilor, depreciere a capitalului, performanţă modestă.

Treptat, din 2000 încoace, a început să fie forţată ieşirea din capcanele trecutului. Opţiunea pentru Uniunea Europeană, ce a devenit realitate la 1 ianuarie 2007, ne-a proiectat practic în viitor. După multe ezitări, după multe eşecuri, a fost pus în funcţiune un sistem integrat de pieţe libere. Un sistem capabil să transmită firmelor semnale privind consumurile, personalul, folosirea resurselor, preţurile. Era însă nevoie de multe reglaje pentru ca orologiul pieţei să funcţioneze bine.

De la 6.000 de întreprinderi am ajuns la… 700.000; şi am văzut cât de greu a fost – şi încă este – să ajungem la un model adecvat de bună organizare. Singurul, de fapt, ce ar fi putut să pună în mişcare un sistem complex de mijloace aducătoare de profit.