Acum un veac (XXXIII). Regina Maria – O primire pe cinste/ de Ion Bulei

Nunta se face la Sigmaringen. Terasa castelului de aici era cât un teren unde se putea organiza un turnir. A fost transformată în sale de fetes. Şi nuntaşi vin din toată lumea aristocrată a Europei. Vine împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, vine ducele de Connaught, care o reprezenta pe regina Victoria, vine marele duce Alexis, trimis al ţarului, vine un paşă din partea sultanului. Din rândul marilor familii domnitoare, doar cea italiană nu participă. Căsătoria are loc în după amiaza zilei de 29 decembrie/10 ianuarie. Mai întâi cununia civilă. Apoi cea catolică. Mireasa e condusă la altar, cu inima strânsă, de tatăl ei, ducele de Edinburgh. Apoi ceremonia anglicană (oficiată de reverendul pastor Mr. Lloyd, trimis al reginei Victoria). La ceremonie împăratul Germaniei purta Ordinul „Steaua României”, iar regele Carol I ordinele „Jartierei”, al „Vulturului Negru” şi „Sf. Andrei” al Rusiei.

În parlamentul României Carol I anunţă cu mândrie căsătoria nepotului său: „un eveniment fericit, de la care ţara aşteaptă asigurarea viitorului său. Legăturile ce această cununie formează între Casa mea şi Casa ilustră a Marii Britanii şi Irlandei vor întări şi dezvolta relaţiunile amicale folositoare pentru toţi, ce din vechime se află întocmite între amândouă popoarele, englez şi român”.

Din ţară pleacă la Sigmaringen un tren format din patru vagoane (vagon restaurant, vagon salon, vagon pentru suită şi vagon pentru bagaje). Trenul e construit la Ringhofer, lângă Praga; fiecare vagon e iluminat, unul cu electricitate, celelalte cu rapiţă; fiecare cu ceas, sonerie, termometru, barometru, un salon încălzit cu apă caldă, iar celelalte cu aburi. Trenul costase 220.000 lei („Adevărul”, care, se ştie, era antimonarhic, măreşte cifra la 400.000 de lei şi ridică suma cheltuielilor cu nunta la 6.244.185. „Maiestate, ajungă-ţi! E ruşine!”).

La câteva zile după nuntă şi o scurtă vacanţă la Krauchenwies, tânăra pereche se îndreaptă către ţară. Opriri la Munchen şi Viena. În ţară e întâmpinată cu un entuziasm pregătit, dar sincer. Prin Transilvania, tinerii căsătoriţi călătoresc noaptea, pentru a evita manifestările românilor şi probleme cu Austro-Ungaria. Intrarea în ţară se face pe la Predeal, unde sunt întâmpinaţi de general Barozzi şi de prefectul de Prahova, iar la Chitila de prefectul judeţului Ilfov. Directorul CFR a cheltuit 20.000 lei cu florile care au împodobit trenul regal. Cu deosebire îi plac tinerei Maria chipurile vânătorilor de munte, „voinici, oacheşi, cu ochi negri vioi şi dinţi foarte albi”. Scrie prinţesa în Povestea ei: „chiar din primele zile am simţit faţă de armată o apropiere care îmi dădea curaj. Niciodată nu m-am simţit străină printre soldaţi”. 

La Gara de Nord tinerii sunt primiţi de rege, de miniştri, de primarul Bucureştiului, Grigore Triandafil, şi de o mulţime impresionantă. Primarul îi oferă Mariei o cupă de argint, cu o inscripţie gravată: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă, spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893” (cupa se găseşte astăzi la Muzeul Naţional de Istorie). O comisie specială, alcătuită din Al. Marghiloman, gen. Iacob Lahovari, Take Ionescu şi Gr. Triandafil, se ocupase de programul primirii. De la gară se merge la Mitropolie. Peste tot casele decorate (cursurile şcolilor de băieţi din Bucureşti sunt întrerupte între 23-26 ianuarie 1893, anume în vederea serbărilor organizate cu prilejul primirii perechii princiare). La slujbă sunt prezenţi regele, miniştrii, înalţii demnitari ai statului, mitropolitul primat, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, episcopi, arhierei. Am zice, toată lumea bună a României de atunci. Prinţii sunt naşii a 32 de perechi de miri, fiecare reprezentând un judeţ. Căsătoriile lor sunt oficiate, la biserica Sf. Spiridon, de mitropolitul primat, ajutat de 12 arhierei şi 32 de preoţi. Nu lipsesc episoade hazlii (mireasa din Curtea de Argeş se mărita a doua oară, mireasa din Teleorman era o servitoare a prefectului şi era unguroaică, boii de la unele care erau tare speriaţi, alţii tare murdari...). „Mulţime, urale, zgomot, bună primire, veselie... dar cu toate că eu eram punctul central în jurul căruia se desfăşura atâta alai, nu eram decât o biată mică străină, într-o ţară străină”.

Din toată ceremonia Mariei îi plac cele 32 de perechi. Îi plac la mitropolie frescele cu culorile lor îndulcite, frumoasele sfeşnice şi candelele de argint vechi. Nu e cunoscătoare de icoane, dar firea ei de artist a vibrat la frumuseţea lor. Nu-i plac cântările bisericeşti, prea pe nas şi care nu aveau înălţimea celor auzite în Rusia. Ele mai curând stricau slujba, altfel foarte frumoasă. Palatul, de asemenea, nu-i place. Interioarele erau de o lipsă de gust germanică, „în forma ei cea mai izbitoare”, un amestec total nereuşit de Rococo şi Altdeutsch. Tânăra pereche e întâmpinată zile în şir de tot felul de oameni. „S-au perindat în faţa noastră toate gradele de demnitari ai statului, reprezentanţi ai tuturor neamurilor, ai tuturor credinţelor, ai tuturor meseriilor, ai tuturor profesiilor, ai tuturor porturilor: civili, militari, preoţi şi chiar călugări, până şi o delegaţie a birjarilor muscali, ca să-mi prezinte pe o tavă de argint tradiţionala pâine cu sare. Era interesant, dar foarte obositor”. În fiecare zi era sărbătorită, „era câte o recepţie oficială, toate în cinstea mea, prânzuri, baluri, mari primiri oficiale şi delegaţii din cele patru colţuri ale ţării, care rosteau discursuri în grai bogat înflorit şi uneori îmi aduceau câte un dar, cusături româneşti, scoarţe, sipete dăltuite sau zugrăvite, cărţi şi icoane şi alte lucrări ce deosebesc industria naţională”.