Lecturi la prima vedere din Eminescu (XXXIX)/ de Alex. Ştefănescu

Autor: Alex. Stefanescu 20.11.2015

Expresivitatea imprecaţiilor

În Doina lui Eminescu se spune ceea ce de obicei nu se spune în public: că străinii care vin în România, de peste tot, atraşi ca lăcustele de frunzişul unei livezi, sunt o pacoste pentru români. Sunt şi străini necesari, sunt şi străini care merită iubiţi, dar trăirea poetului, eruptivă, nu înregistrează excepţiile. Incriminarea explicită, nu aluzivă, a invaziei de străini îi şochează pe străinii care eventual citesc poezia. Trebuie înţeles însă că nu este vorba de o ideologie, ci de un sentiment. Atunci când un bărbat îi spune unei femei „singura femeie din lume care merită iubită eşti tu” are dreptate dacă face declaraţia ca un îndrăgostit, deşi n-ar avea dreptate dacă s-ar exprima ca un lider politic, adresându-i-se unei femei din mulţimea adunată la un miting

Eminescu este îndrăgostit de ţara lui. În memoria lui culturală sunt toate dramele trăite de români de-a lungul secolelor din cauza ocupanţilor sau a străinilor care s-au infiltrat paşnic în societatea românească fără să se integreze însă vreodată deplin în ea şi să renunţe la solidaritatea lor etnică.

De fapt, nici nu trebuie să discutăm dacă Eminescu are sau nu dreptate, întrucât examinăm o poezie, nu un discurs. Admirabilă, fără egal este expresivitatea imprecaţiilor din această poezie:

„Cine-au îndrăgit străinii / Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia / Şi neamul nemernicia!”. Poetul preia un blestem popular de o mare violenţă, „Mânca-i-ar inima cânii”, şi îl dezvoltă, adăugând la concreteţea lui terifiantă repezentări abstracte ale răului pedepsitor. Verbul a „mânca”, folosit iniţial cu sensul de „a muşca”, „a sfâşia”,  îşi extinde sensul, ajungând să însemne „a distruge”, „a degrada”. Analogia impresionează puternic. Câinii mănâncă inima celor vânduţi, pustia le mănâncă, la rândul ei, casa, iar nemernicia le înghite neamul cu totul. O acţiune cumplită de devorare, îndreptată şi împotriva trădătorilor, şi împotriva celor de acelaşi sânge cu ei − iată o imagine care pare desprinsă din Infernul lui Dante.

În versuri populare alerte, amintind de sunetul clopotelor bătute într-o dungă în caz de primejdie, Eminescu îl cheamă în ajutor pe Ştefan cel Mare, domnitor glorios al Moldovei între 1457 şi 1504, dar şi erou neînvins în mitologia românească. Poetul vrea să-l trezească pe Ştefan cel Mare din moarte ca dintr-un somn adânc. Modul deopotrivă imperativ şi respectuos în care îi cere să părăsească mormântul de la Putna este mişcător, îndeosebi pentru români, cărora contemporanii lui Ştefan cel Mare le-au transmis o undă de afecţiune pentru marele domnitor din generaţie în generaţie (cei care au analizat în vremea noastră la rece, cu argumente pro şi contra, ideea canonizării lui Ştefan cel Mare n-au înţeles nimic din memoria colectivă a românilor):

„Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las' Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija Sfinţilor/ În sama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îţi vin codri-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară,/ Din hotară în hotară –”.

Urmează faimoasa urare făcută de poet la adresa duşmanilor ţării:

„Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!”

Niciodată nu a folosit cineva inofensivul verb „a îndrăgi” cu sensul înspăimântător pe care i-l conferă Eminescu în aceste ultime versuri ale poemului Doina. Poetul poate face din cuvinte şi o nuia mlădioasă cu care scrie pe suprafaţa apei, şi un pumnal.

 

Din volumul cu acelaşi titlu, aflat în pregătire