Răzvan Petrescu: „Vom fi invadaţi de romane din ce în ce mai proaste, nu numai din zona pornografică”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 27.11.2015

Născut în 1956, absolvent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, profesează opt ani ca medic. Renunţă la medicină în 1990 şi se angajează ca redactor la revistele Cuvîntul şi Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All şi Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească îi vor apărea volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, premiul Fundaţiei Liviu Rebreanu), Eclipsa (1993, premiul oraşului Tîrgovişte), Într-o după-amiază de vineri (1997, premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului şi Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi metajurnalul Foxtrot (2008, Premiul Radio România Cultural). În 2013 i se publică volumul Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini – interviuri în proză (Curtea Veche Publishing, 2013). A scris şi două piese de teatru: Farsa (1994, Editura Unitext, premiul UNITER) şi Primăvara la bufet (1995, Editura Expansion, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „Camil Petrescu” ediţia I, şi premiul Uniunii Scriitorilor). Anul trecut a publicat volumul epistolar Scrisori către Mihai la Curtea Veche Publishing.

 

– Domnule Răzvan Petrescu, iată că după un an vă reîntâlniţi cu cititorii „Ziarului de duminică” cu prilejul apariţiei celei mai recente cărţi a dvs, „Ursuleţul lui Freud”. Aş vrea să insistăm asupra acestui volum. Care este povestea lui?

– Între 2006 şi 2008 Marius Chivu mi-a oferit o rubrică la revista  Dilemateca, în care puteam să mă ocup (să critic, să laud) de orice cărţi aş fi vrut, pe un spaţiu de cam o pagină şi jumătate. Cum laudele sunt la ordinea zilei, şi, mai ales, mi se par greu de scris, am ales cărţile proaste care erau şi best-seller. Şi din mareea lor, în special pe cele pornografice pentru că-mi stârnesc umorul. Întotdeauna mi s-au părut aiuritoare paginile porcoase într-un roman bun, ce să mai zic de unul întreg în care se descriu scene de gen, pentru că, pe de o parte, domeniul este restrâns, nu poţi inventa mai nimic – tot ce e de spus s-a spus de un milion de ori –, iar pe de altă parte nici nu creează fiori erotici, ci dimpotrivă, stări de stupoare. Sau chiar nervi. Aşadar mă enervam in crescendo citind mizeriile, apoi mă destindeam alcătuind cronichetele, şi mi s-a tot spus că se hlizeau şi cititorii.

 

– Nu este un volum de critică literară propriu-zis. Cum l-aţi caracteriza?

– Am scris un jurnal în proză, scrisori în proză, interviuri în proză, cred că Ursuleţul lui Freud  este o proză critică veselă.

 

– Cum aţi numi genul care, în fond, e tot un fel de critică literară?

– Cum am spus. Proză critică scurtă. Literatură critică din genul comic?

 

– Ce înseamnă „Ursuleţul lui Freud”? De unde acest titlu?

–  „Ursuleţul” vine de la un comentariu din categoria filozofie de pădure (să nu uit să spun că pornografii au porniri incontinente de a ne decapita sensibilitatea şi cu filozofări de tip aforism), dintr-o carte care se numeşte Cavitatea şi îi aparţine unui pseudonim român, Maxim Crocer: „Sexul este un animal de tip koala”. Cum koala este un ursuleţ drogat, cartea, fiind plină de aprecieri ale unor romane cu pedofili, necrofili, masochişti şi tot felul de perverşi extrem de violenţi, se adresează aşadar copiilor. Iar ursuleţul e clar de ce-i al lui Freud având în vedere zona erogenă moartă despre care-i vorba în povestirile mele critice.

 

– V-aţi „războit” îndeosebi cu literatura din zona erotică. Datorită subiectelor sau pentru că pur şi simplu erau cărţi triste?

– Practic am răspuns la întrebare, subiectele sunt de multă vreme depăşite, cam de vreo 70 de ani, şi nu pot da decât cărţi idioate. Mai ales pentru că pornografii ştiu totuşi că descrierile lor există în revistele tehnice, de fină specialitate, prin urmare tot încearcă să vină cu ceva nou, or, asta-i imposibil, iar când li se pare că este posibil, rezultatul e catastrofal.

 

– Vă socotiţi un puritan?

– Dimpotrivă. Sunt exact opusul unui puritan, aşa că a venit momentul să spun că sexul e mult mai animat, mai dinamic, mai plin de mister pe viu decât în pagini de carte. Unde n-are trei dimensiuni. Şi nici măcar două.

 

– Aţi primit vreodată reproşurile editurilor/traducătorilor/autorilor care s-au aflat în vizorul dvs?

– Am aflat de la Marius Chivu de iritarea unei edituri ale cărei traduceri le-am atacat mai des, de supărarea unei traducătoare şi atât. Majoritatea scriitorilor fiind străini şi sigur necititori ai Dilematecii, nu au aflat niciodată, sunt convins, ce le făceam în „Cartea de noapte”, cum se numea rubrica mea. Iar românii încă n-au reacţionat. Totuşi am fost precaut, nu se ştie niciodată ce le vine, când le vine, prin urmare mi-am cumpărat o armură.

 

– În chirurgia dvs fără bisturiu faceţi literatură. Şi totuşi recunoaşteţi cu amărăciune că „maniacii scrisului handicapat continuă să scrie”. Dezarmaţi sau vedeţi un final fericit?

– Dezarmez. Finalul nu poate fi fericit având în vedere câţi oameni s-au apucat de scris şi mai sunt şi publicaţi sau, dacă nu apar la vreo editură, îşi fac bloguri ori scriu pe Facebook lucruri de cea mai ordinară calitate. Vom fi invadaţi de romane din ce în ce mai proaste, nu numai din zona pornografică. Sigur că se vor scrie şi cărţi bune, însă va fi tot mai greu să le descoperi, ţinând cont şi de faptul că bieţii critici literari nu mai pot ţine pasul cu avalanşa de editări, deci nu mai ai cum să te orientezi în librării.

 

– După vreo trei ani, înainte să dispară „Dilemateca”, aţi renunţat la rubrică. De ce? Doar continuau să apară traduceri proaste sau insipide şi cărţi obtuze...

– Din două motive: primul, am avut senzaţia clară că e complet inutil să fac ceea ce făceam în Dilemateca tocmai pentru că toată acea maculatură continua să apară, şi al doilea, mi s-a părut că mă manierizez.

 

– Marea majoritate a cronicilor dvs desfiinţează subtil, sarcastic cărţi şi autori (cred că doar vreo patru din cele treizeci şi şapte sunt laudative). Cunosc cel puţin alţi doi scriitori care au avut iniţiative similare – Alex. Ştefănescu a scris cronici (adunate apoi într-o carte) despre cărţile proaste ale autorilor români şi despre cum să nu se scrie, Ioana Bot a scris articole despre eseistica fără idei. Cât de sanitare găsiţi aceste întreprinderi, acest soi de ecarisaj literar?

– Efectul este, din păcate, foarte slab, grafomanii par chiar să se înmulţească, bănuiesc că prin sciziparitate. Poate am fi putut deveni mai puternici dacă ne-ar fi urmat încă vreo 40-50 de scriitori şi critici literari. Însă cu trei oameni, pe care pseudoscriitorii apucaţi nici nu-i citesc, nu se poate vorbi de ecarisaj literar. A fost o iluzie.

 

– Cred că nu există un text în această carte care să nu fi fost scris cu umor şi ironie. Şi în alte scrieri ale dvs remarc aceeaşi tendinţă. Vă caracterizează?

– Mi se spune că da. Îmi place să cred că da. E posibil să fie aşa. În realitate, sunt însă un om destul de trist: foarte rar mai râd singur pe stradă sau la Ateneu.

 

– De ce aţi spus că „scriitorii gravi mă deprimă”?

– Pentru că n-au înţeles că literatura este joc. Că tragicul poate fi acut doar dacă e dublat de comic. Altfel, plictiseşte. Şi chiar asta fac scriitorii gravi: plictisesc, deoarece confundă mereu arta cu viaţa şi cred că un râu de descrieri şi comentarii şi povestiri din banalul lor istoric de regulă sătesc sunt importante. Nu pot deveni cumva importante decât dacă le povesteşti cu umor. Cu stil. Cu ursuleţu’ pe masă. 

 

Fotografie realizată în Club A de Tudor Bogdan Alexandru