Adrian Vasilescu, BNR: Legea „dării în plată“ şi riscul moral

Dacă „darea în plată“ – dispoziţie dezvoltată pe larg în substanţa legii care, în aceste zile, ţine o bună parte a agendei publice cu dezbateri aprinse – ar fi luat în braţe, în exclusivitate, scopul social, fără îndoială că merita să fie apărată şi susţinută. Cu condiţia, bineînţeles, a ajustării ei în consens cu Constituţia României şi cu Directiva (europeană) nr. 17/2014.

Adevărul este că legea „dării în plată“, aşa cum e redactată în prezent, ar putea compromite tocmai efectul esenţial, pe care îl preconizează Directiva nr. 17/2014. Şi anume: umanizarea pieţei creditelor. Ceea ce, potrivit atât literei, cât şi spiritului actului normativ european, nu se poate rezolva cu o singură lege, fiind nevoie de un pachet de legi.

Subliniez. Directiva 17 se referă la ajutorarea oamenilor ce nu-şi pot achita creditele, pe când legea noastră le întinde un colac de salvare şi celor care nu vor să plătească. În cele mai multe cazuri, cei care nu pot să plătească sunt persoane care şi-au cumpărat şi au ipotecat o locuinţă familială. Iar a veni, acum, să dea casa băncii – cu beneficiul de a scăpa de restul de datorii, desigur – ar însemna să-şi semneze autoevacuarea. Din această perspectivă, legea nu rezistă să fie prezentată public în maniera în care o fac susţinătorii ei: „Dai casa băncii şi scapi de datorii!“… Căci adevărul este cu totul altul: „După ce ai plătit pentru casa ta zece, opt sau cinci ani ori chiar numai un an, dai casa băncii şi scapi de restul de datorii, dar nici casă nu mai ai!“… Şi dacă nu mai ai casă, cum te descurci? Iar cum nu-i în niciun caz o soluţie să rămâi cu familia în stradă, chiar dacă rămâi şi fără datorii, vor urma alte eforturi, alte cheltuieli pentru o soluţie provizorie.

Sunt nevoit, aici, să fac apel la cifre, ca lucrurile să poată fi corect înţelese. În România, la ora actuală, 6,1 milioane de persoane fizice s-au împrumutat de la bănci… iar debitele lor sunt încă active. Mai clar: s-au împrumutat, după puterea economică a fiecăruia, au cumpărat anumite bunuri, un aragaz, o maşină de spălat, uniforme şcolare, medicamente, o casă, un teren ori – într-un alt plan – automobile de lux, un iaht sau bilete pentru excursii în străinătate – iar acum, lună de lună, îşi plătesc ratele, dobânzile şi comisioanele. Statisticile arată că, dintre cele 6,1 milioane de persoane cu credite, numai 712.000 înregistrează restanţe. Cei mai mulţi restanţieri nu sunt rău-platnici, starea de întârziere a plăţilor fiind ocazională. Semnificativ, pentru cazul analizat, este faptul că, dintre cei 712.000 de restanţieri, cei mai mulţi şi cele mai multe credite restante (unii având două sau mai multe credite) nu au nicio legătură, absolut niciuna, cu legea în discuţie, care se referă în exclusivitate la creditele garantate cu ipoteci.

Debitorii ipotecari, inclusiv cei cu credite de consum (multe pentru excursii în străinătate ori bunuri de lux, garantate cu case de locuit, cu case de vacanţă ori cu terenuri), sunt cu toţii 459.347. Din 6.100.000 de debitori, la 31 octombrie 2015. Cei mai mulţi nu se joacă însă de-a ipotecile, aşa că îşi achită creditele fără nicio întârziere.

Câţi sunt restanţieri? Număraţi bob cu bob, după acte: 13.622 cu restanţe între 30 şi 90 de zile şi 18.232 cu restanţe de peste 91 de zile. Desigur, niciun fel de risc sistemic nu are cum să fie legat de aceşti restanţieri. Dar intervine un risc social, pentru familiile care au garantat cu casa de locuit.

Apare însă, undeva, şi un risc sistemic? Din nefericire, da. Sub impactul efectului de hazard moral – pe lângă cei care nu pot să plătească, vor beneficia de binefacerile legii şi cei care nu vor să plătească.

Tocmai pentru a nu se ajunge la astfel de situaţii, Directiva 17/2014 prevede altceva decât dispune legea noastră. Şi anume: „Statele membre nu pot împiedica părţile dintr-un contract, dacă ele convin, să considere „darea în plată“ a garanţiei suficientă pentru a stinge creditul“. În legea românească însă, statul obligă banca să accepte o astfel de procedură. În pericol fiind echilibrul balanţei creditori-debitori-depunători. Şi, în ultimă instanţă, creditarea însăşi.

În Uniunea Europeană, dacă o bancă dă cu împrumut o sumă de bani, nu poate fi obligată să primească drept plată… active fizice – o casă ori un teren. Şi, mai cu seamă, n-o poate face decât în baza unor legi care să stabilească cu precizie cadrul moral care să-i protejeze pe cei ce au nevoie de protecţie. Socială, fireşte. Ceea ce ar impune un plafon al garanţiilor ori al creditelor până la care debitorii să intre sub imperiul protecţiei legale. Şi, totodată, legi speciale care să umanizeze relaţia creditori-debitori. Fiind vizat, aici, un cadru mai larg al protejării celor care nu pot să plătească.

Revin la hazardul moral. Deşi, în ceea ce mă priveşte, prefer sintagma risc moral. Diferenţa nu este de esenţă, ci de nuanţă. Importantă însă în analizarea unui aspect vital, cum este creditul pentru locuinţă. Dacă hazardul implică hazardarea, aventurarea chiar în acţiuni primejdioase, riscul moral implică posibilitatea de a se ajunge într-o stare de dezechilibru. Să judecăm. Dacă legea ar intra în vigoare, debitorii ipotecari cu restanţe mai mari de 90 de zile ar putea beneficia de efectele ei. Dar nu atât cei care şi-au ipotecat casa de locuit, pentru că nu se vor grăbi s-o cedeze băncii, cât cei care au ipotecat terenuri, case de vacanţă ori alte case în care nu locuiesc.

Ce vor gândi însă cei care plătesc „la zi“? Mă refer la cei care, datorită statutului lor social obţinut prin muncă, au avut acces la un nou stil de viaţă, de fapt la o casă cumpărată cu credit, de la „piaţa caselor“, fără să repete experienţa părinţilor lor, care au plecat de la lingură şi au aşteptat zeci de ani până să-şi vadă gata „casa familiei“. Nu cumva, ca efect al riscului moral, ar simţi o amară dezamăgire? Şi nu cumva riscul moral s-ar extinde la toţi cei 6,1 milioane de debitori – acum în mare majoritate bun-platnici?

Aşadar, o lege menită să facă protecţie socială, dar ignorând tocmai protecţia socială, ar putea ajunge la pericolul schimbării direcţiei de acţiune. Şi la incitare la neplată chiar. Producând astfel dezechilibru pe piaţa creditelor.