Interviu cu Arman Mourzagaliyev. Despre horele moldoveneşti şi podgoriile din România cu unul dintre cei mai cunoscuţi violonişti ai Kazahstanului

„Este pentru a doua oară când vin aici. Am mai fost o dată anul trecut, dar cu toate aces­tea mă simt ca acasă. Este totuşi prima dată când vin aici în calitate de muzician“, spune Arman Mourzagaliyev într-un interviu acor­dat pe holurile impresionantului Ateneu bucureş­tean, unde abia terminase de interpretat con­certul pentru vioară şi orchestră în Re minor de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

Piesa a fost compusă de Bartholdy  pe vremea când avea doar 13 ani, fiind o prezenţă rar întâlnită în sălile de concert. Oricât de neobişnuită a fost alegerea lui Arman Mourzagaliyev pentru primul con­cert din Bucureşti, opţiunea sa muzicală are o logică perfectă în întreg contextul. Puţini sunt cei care asociază Kazahstanul cu muzica clasică, dar totuşi viorile se aud.

„Provin dintr-o familie de mari artişti, de actori, de producători, aşa că de la bun început am moştenit o latură foarte artistică. La cinci ani am ascultat din întâmplare Spărgătorul de nuci a lui Ceaikovski. Din acel moment nu mi-am dorit altceva decât să cânt şi am beneficiat de tot sprijinul părinţilor. Până la urmă, şi ei erau tot artişti.“

Dar a mai fost un factor care avea să încline definitiv balanţa spre cariera muzi­cală a lui Arman Mourzagaliyev.

„La şase ani, bunica a fost cea care mi-a dat o vioară. În loc să-mi cumpere o vioară de jucărie, bunica mi-a cumpărat direct o vioară reală, adevărată. Am pus-o în dreptul gâtului, am sprijinit-o de umăr şi aşa am ieşit în faţa prietenilor mei. Se uitau la mine şi-mi spuneau s-o las, să mergem să ne jucăm fotbal, dar eu mă simţeam perfect cu vioara pe umăr.“

Joaca de-a violonistul avea să devină o carieră internaţională. Îşi începe studiile la Şcoala Specială de Muzică din Almaty, fosta capitală a Kazahstanului. Timp de 11 ani stă sub coordonarea aceleiaşi profe­soa­re, Svetlana Abdussadykova, prima repre­zentaţie publică având loc la vârsta de opt ani. La 15 ani îşi face debutul solo.

„Am urmat cursurile unei şcoli speciale de muzică şi timp de 11 ani am fost sub co­or­donarea aceleiaşi profesoare din Almaty. Nu a fost o şcoală uşoară. A fost armată, armată timp de 11 ani. Almaty este în conti­nuare capitala culturală a Kazah­sta­nului, în continuare mi se pare că totul este foarte cool, foarte proaspăt acolo. Noua capitală, Astana, este o altă poveste, este ca şi cum ar fi o ţară diferită.“

Se mută apoi la Moscova pentru a-şi con­tinua studiile la Conservatorul Ceaikovski.

„La 17 ani am plecat la Conservatorul din Moscova şi zece ani de zile acolo am rămas. Doi ani am şi făcut parte din Armata Roşie, dar am avut norocul că şi acolo pu­team să cânt. În armată am învăţat muzica mol­dovenească. Aşa am ajuns să iubesc ho­rele. Încă de atunci îmi spuneam că trebuie să ajung în ţara în care s-au inventat horele. Noi nu aveam aşa ceva acasă. Tocmai de aceea muzica este un fenomen uimitor. Muzica nu are graniţe.“

Călătoreşte mult datorită concertelor sale, iar în iarna acestui an a ajuns şi în Bu­cu­reşti pentru a doua oară. De data aceas­ta însă a şi cântat într-una din cele mai fru­moa­se săli de spectacole ale României: Ateneul.

„Am văzut aici de toate, de la biserici până la mare şi stele căzătoare, dar dincolo de toate am văzut oamenii de aici şi ei mi-au plăcut cel mai mult. Am fost în podgorii aici în România. Era un sunet al tăcerii care pur şi simplu urla pe lângă mine. Cum să nu-ţi placă astfel de momente?“

Spune că în Kazahstan sălile unde se ţin concerte de muzică clasică încep să fie popu­late din ce în ce mai mult de un public tâ­năr, situaţie diferită faţă de ţările care au tra­diţii remarcabile în acest domeniu, dar care nu mai reuşesc să mai suscite interesul noii generaţii pentru această expresie culturală.

„În Kazahstan văd o tendinţă ca oamenii tineri să vină în sălile de concerte, să asculte muzică clasică. În Austria acesta este un exerciţiu făcut mai ales de oamenii mai în vârstă. Şi în România am văzut sălile pline de oameni†mai tineri.“

Pe de altă parte, deşi spune că muzica clasică nu este o limbă moartă, este de părere că operele cu adevărat excep­ţionale s-au scris în trecut, fiind puţini compozitori contemporani care se ridică la calitatea expresiei predecesorilor lor.

„Muzica clasică nu este o limbă moartă şi nu are cum să fie o limbă moartă când este un mediu prin care se transmit atâtea trăiri. Cum să fie ceva ce a creat Ceaikovski o limbă moartă? Din păcate, rar mai poţi întâlni aşa ceva.“

Nu are locuri preferate unde a concertat şi nici destinaţii în care vrea neapărat să ajungă. Spune că funcţionează după o singură regulă.

„Oriunde este nevoie de muzică, acolo mă voi duce.“