Casele Bucureştilor (XXII). Locuinţe târgoveţi, de cartier, sociale /de dr. Alexandru Popescu

În afara caselor, reşedinţelor şi palatelor, în Bucureşti există (încă) şi ceea ce am numi „locuinţe de cartier”, imobile simple, aparţinând păturilor modeste. Desigur, ele nu pot fi trecute cu vederea, căci fac parte din istoria oraşului, aspectul şi structura lor putând oferi informaţii despre evoluţia arhitecturii sale civile, avându-i originea în…

Casele de târgoveţ

… datând din secolele XVIII-XIX. Bucureştii se numără printre oraşele care au privilegiul de a mai păstra câteva mărturii ale acestor trecute forme de locuire, înscrise pe „Lista monumentelor istorice”, dintre care menţionăm:

– Casă de târgoveţ, Calea Şerban Vodă nr. 33, azi sediu al Institutului naţional al patrimoniului, sfârşit sec. XVIII\\

– Casă de târgoveţ,  str. Bocşa nr. 7, 1815

– Casă de târgoveţ, str. Mecet nr. 49, 1815

– Locuinţă cu prăvălie, str. Colţei nr. 8, 1848

– Casă cu arhitectură rurală, str. Orzari nr. 63, 1859

– Casă de târgoveţ, Calea Călăraşilor nr. 97, sfârşit sec. XIX  

– Locuinţă cu atelier, str. Maria Hagi Moscu nr. 16, prima jumătate sec. XX

„Nevoia de acasă”

Aceste case pot da informaţii preţioase asupra aspectului Bucureştilor, în special în secolele XVIII-XIX, dar mai ales asupra faptului că, în construcţia  lor, supravieţuiau materiale şi tehnici de sorginte rurală. Astfel, cele mai multe dintre ele erau case cu pridvor/cerdac, fiind specifice locuinţelor simplilor negustori şi târgoveţi, cât şi ale orăşenilor mai înstăriţi.

O caracteristică a lor, care s-a păstrat şi în perioadele următoare, era prezenţa spaţiului verde, a grădinilor. Însuşi Nicolae Iorga scria în „Neamul Românesc”: „Curtea, grădina e pentru noi o nevoie, şi anume o nevoie de acasă”. Această caracteristică s-a păstrat şi în perioadele care au urmat. Astfel, Graziella Doicescu arată în volumul „Captivantul Bucureşti interbelic”: „Când te plimbai prin Bucureşti, te uimea bogăţia de verde care te înconjura peste tot. Erau copaci pe aproape toate străzile. În jurul copacilor, oamenii şi municipalitatea aranjau mici grădiniţe cu flori, iar când treceai pe lângă curţi, aproape te ameţeau diferitele parfumuri de flori. În curte, fiecare gospodar îngrijea o grădină cu flori”.

În Centru şi în cartiere

Odată cu dezvoltarea edilitară a Bucureştilor, care a adus în peisajul Capitalei forme ale arhitecturii moderne, aceste case au devenit vestigii, fără însă a dispărea din peisajul său. Nu numai că unele dintre ele au supravieţuit, dar au constituit modele pentru noi construcţii de acest tip care s-au concentrat mai ales în cartierele mărginaşe, în ceea ce a început să fie numit „cartiere”, aparţinând în special păturilor sociale mai modeste. În acelaşi timp, s-au păstrat „enclave” cuprinzând asemenea imobile şi în zone destul de centrale ale Capitalei, aşa cum dovedeşte un inventar al străzilor pe care se mai păstrează asemenea imobile, cel puţin la data când am alcătuit o asemenea listă care nu este desigur exhaustivă.

Dintre aceste străzi sunt de menţionat: Albac, Lirei, Lânăriei, Teleajen, Bihor, Banat, Vespasian, Icoanei, Comâniţa, Călin, Elefterie, Mircea Vulcănescu, Teleajen, Sf. Maria, Inişor, Otescu, Witting, Knappe, Traian, Plantelor, Şomoiog, Mumuleanu, Braţului, Grădiştea Floreştilor, Viesparilor, Moşilor, Dogarilor, Sf. Voievozi, Ecaterina Teodoroiu, Scheiul de jos, Caracaş, Cuţitul de argint, Haţegana, Simion Ştefan, Mumuleanu, Bocşa, Silozului.

Dar şi pe unele artere ale Bucureştilor s-au mai păstrat asemenea imobile: Calea Floreasca, Calea Călăraşilor, Calea Şerban Vodă; bulevardele Dinicu Golescu, Mărăşeşti, Cuza Vodă.

„Cu curte şi grădină”

Multă vreme, cele mai multe case de cartier aveau în jur un spaţiu verde, o grădină care nu numai că le împodobea, dar furnizau şi mijloace de subzistenţă. Ulterior, pe măsură ce terenul a devenit din ce în ce mai scump, acestea s-au restrâns sau au dispărut.

În marea majoritate a cazurilor, asemenea imobile aveau doar parter, fiind arare ori prevăzute cu pod.

Unele dintre ele, mai ales acelea care erau amplasate la întretăieri de străzi, aveau la faţadă un spaţiu de prăvălie care, în formele mai noi, a dispărut.

Până când, cel puţin în unele cartiere, a fost introdusă canalizarea, asemenea imobile aveau în curte o sursă de apă sub forma unei fântâni. O „inovaţie” a fost introducerea aşa-numitului „puţ american”.

Ornamentaţia era destul de simplă, dar uneori apărea pe faţadă anul construcţiei şi numele proprietarului.

În formele cele mai vechi, gardul era din lemn, dar, de la un moment dat, au apărut porţile de metal.

După exemplul caselor aparţinând persoanelor mai avute, şi unele case de cartier au fost prevăzute cu marchiză.

În ceea ce priveşte acoperişul, ţigla a fost înlocuită de tabla sau cartonul gudronat.

În afară de casele individuale, de la un moment dat, din motive „economice”, au apărut şi se mai păstrează în unele cartiere grupuri de imobile de mici dimensiuni, dispuse de-a lungul unor curţi. Acestea aveau aspectul cel mai sărăcăcios şi erau, de cele mai multe ori, închiriate unor persoane cu venituri mici.

„Locuinţe ieftine”

În afară de casele de cartier care deja făceau parte din peisajul oraşului, edilii Capitalei s-au preocupat de construcţia unor locuinţe individuale destinate în special păturilor cu venituri mai mici care altfel nu ar fi avut posibilitatea să-şi construiască case proprii, funcţionari dar şi muncitori.

În 1910, apare „Legea pentru locuinţe ieftine” care acordă scutiri de taxe şi impozite, chiar subvenţii pentru persoanele cu venituri modeste. Rezultatul acestei legi a fost construirea unor perimetre, „cartiere de locuinţe ieftine”, în diferite zone ale oraşului: Clucerului, Candiano-Popescu, Lupeasca (1911-1912), Steaua, Grand CFR (1912), iar, mai târziu, Domeniilor, Vatra luminoasă, Bucureştii noi, Regie-Belvedere, Viilor.

Aspectul acestor imobile era diferit de acela al „locuinţelor de cartier” tradiţionale, proiectul, structura şi aspectul acestor „locuinţe sociale”, cum au fost denumite în epocă, fiind adaptate la cerinţele moderne. Oricum erau construcţii solide care au rezistat, în cele mai multe cazuri, până în perioada contemporană, unele dintre ele fiind restaurate şi modernizate.