Afganţii. Ruşii din Afganistan (1979-1989) – I/ de Rodric Braithwaite
„Edificatoare şi înnoitoare” Richard Norton-Taylor, Guardian
„Braithwaite este unul dintre diplomaţii care au ales cea mai dinamică şi emoţionantă cale de a aşterne totul pe hârtie.” John Lloyd, Financial Times
„Povestea văzută prin ochii ruşilor a fost rareori spusă. Însă Rodric Braithwaite a reuşit să o facă nemaipomenit de bine.” Michael Binyon, The Times
„Afganţii completează în mod admirabil un gol din istoria amestecului străin în Afganistan.” David Loyn, Sunday Times
„Braithwaite priveşte cu un ochi critic şi rece această istorie complexă, risipind o serie de mituri şi păreri greşite apărute în timpul Războiului Rece [...]. Afganţii este o carte captivantă şi bine scrisă, care ar trebui să popularizeze un subiect demn de o atenţie mai mare.” Roger Moorhouse, Independent on Sunday
„Rodric Braithwate este cel mai bun ambasador pe care această ţară l-a trimis la Moscova [...] nu ar fi o minunată schimbare dacă politicienii noştri, din ce în ce mai tineri şi mai lipsiţi de experienţă, ar face efortul de a citi această carte şi ar înţelege că războiul este totuna cu iadul şi astfel ar înceta să mai declanşeze conflicte pentru că i-a iritat ceva ce au văzut la televizor?” Peter Hitchens, Mail on Sunday
„Braithwaite scrie limpede şi cu stil [...]. Cel care doreşte o explicaţie inteligentă a motivelor pentru care suntem în prezent angajaţi într-un conflict în aceeaşi zonă la mai puţin de două decenii mai târziu ar trebui să citească lucrarea superbă a lui Braithwaite.” Victor Sbestyen, Scotsman
„Această lucrare este o evocare elocventă a istoriei afgane, un exemplu de istorie contemporană la apogeu, în care inteligenţa şi umanitatea autorului se reflectă în fiecare pagină.” Robert Fox, Oldie
„Autorul a efectuat o cercetare meticuloasă a surselor, care cuprind patruzeci de pagini de note de subsol, ceea ce îl face să fie un adevărat savant. Probabil că el a reuşit să scrie cea mai bună prezentare a acestui război.” Dan MacCarthy, Irish Examiner
„Studiul sclipitor al lui Rodric Braithwaite despre intervenţia sovieticilor în Afganistan este completat de poveşti extraordinare, trăite personal, însă el nu îşi pierde din vedere scopul nicio clipă ş...ţ cartea este scrisă în stilul lucid şi elegant al celor mai renumite personalităţi din Ministerul de Externe [...] examinarea vieţii afganţilor este precisă, edificatoare şi captivantă.” Hugh MacDonald, Glasgow Herald
„Această istorie bine scrisă şi perfect organizată a ultimului război extern sovietic este extrem de folositoare şi oportună ş...ţ în afară de unii angajaţi ai CIA, puţini ruşi şi străini au ştiut atât de multe lucruri despre birocraţia sovietică precum Rodric Braithwaite.” Oleg Gordievski, Literary Review
„Braithwaite îi cunoaşte pe ruşi şi relatează totul într-o proză lucidă şi captivantă, folosindu-se de nenumărate interviuri, informaţii obţinute de la martori direcţi, memorii şi documente oficiale sovietice care au fost cândva secrete.” John Birch, International Affairs
„O carte remarcabilă [...] care străluceşte prin dezvăluiri uimitoare privind modul în care invazia sovietică a Afganistanului a eşuat atât de dezastruos [...] Capitolele finale ale lucrării lui Braithwaite ne oferă o analiză măiastră care încoronează o carte care ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru liderii politici din întreaga lume.” Geoffrey Goodman, Tribune
Rodric Braithwaite a fost ambasador al Marii Britanii la Moscova între 1988 şi 1992. În prezent, scrie şi ţine în mod regulat prelegeri privind evoluţiile recente din spaţiul ex-sovietic şi a publicat lucrările Moscova 1941 (Editura Corint, 2015) şi (Across the Moscow River, 2002).
Notă a autorului
Afganeţ (plural Afganţi): locuitor al Afganistaului; vânt cald dinspre N-V, încărcat de nisip; veteran din războiul sovieto-afgan.
Soldaţii au fost trimişi în Afganistan în 1979 de către guvernul sovietic, însă acesta nu făcea decât să urmeze tradiţia stabilită de regimul ţarist care l-a precedat pe cel comunist. Politicile de expansiune erau stabilite şi coordonate de la Moscova, capitala Rusiei. Majoritatea celor care au luptat în Afganistan au fost ruşi.
Capitolul 1
Ruşii au avut nevoie de 250 de ani pentru a ajunge la Kabul. Britanicii au pornit mai târziu, dar au ajuns acolo înaintea lor.
Ambele ţări au fost animate de aceeaşi logică imperială. După cum sublinia ministrul de externe rus, prinţul Gorceakov (1789-1883), în decembrie 1864: „Poziţia Rusiei în Asia Centrală este aceea a tuturor statelor civilizate care intră în contact cu populaţii nomadice, pe jumătate sălbatice, care nu au o organizare socială stabilă. În astfel de cazuri se întâmplă ca statul mai civilizat să fie silit, în interesul securităţii frontierelor şi relaţiilor sale comerciale, să exercite o anumită dominaţie asupra acelora care, din cauza caracterului lor turbulent şi instabil, sunt vecini indezirabili.” La rândul lor, aceste regiuni proaspăt pacificate trebuiau protejate de jafurile triburilor nelegiuite de dincolo de graniţe. Drept urmare, guvernul rus a trebuit să aleagă între opţiunea de a aduce civilizaţia în rândul celor care sufereau sub o domnie barbară şi cea de a-şi lăsa frontierele pradă anarhiei şi vărsărilor de sânge. „Aceasta a fost soarta oricărei ţări care s-a găsit într-o situaţie similară.” Marea Britanie şi alte puteri coloniale, precum şi Rusia, fuseseră „silite în mod inexorabil, mai puţin de ambiţii decât de necesitatea imperioasă, să întreprindă acel pas înainte”. Cea mai mare dificultate, conchidea în mod justificat Gorceakov, era de a stabili unde să te opreşti.
Modul în care apăra Gorceakov politica externă a Rusiei slujea, fără îndoială, propriului său interes, dar analiza sa suna plauzibil. Curând, ruşii şi-au reluat înaintarea spre sud. Acest lucru a provocat protestele ipocrite ale altor puteri imperiale prinse în acelaşi gen de acţiuni în alte părţi ale lumii. Britanicii, mai ales, au fost iritaţi: în ultima parte a secolului al XIX-lea, ei au creat mitul romantic al „Marelui Joc”, alimentat în mod sclipitor de Rudyard Kipling în romanul Kim, în care bravi ofiţeri britanici călăreau prin Munţii Himalaya şi tărâmurile deşertice de la nord şi îşi riscau viaţa pentru a dejuca şiretlicurile ticăloase ale unor siniştri agenţi ruşi care încercau să fure nestemata indiană din coroană imperială britanică.
Afganistanul în epoca modernă
Afganistanul, ţara pe care puseseră ochii ruşii şi britanicii, situat la încrucişarea de drumuri dintre imperiile central-asiatice de la nord, subcontinentul indian la sud, Persia la vest şi China la est, este unul dintre spaţiile locuite din cele mai vechi timpuri. Acolo a domnit scurtă vreme şi Alexandru cel Mare. Au urmat imperiile budiste şi persane, până când acestea au fost alungate de Gingis Han (c. 1162-1227) şi Tamerlan (1336-1405) în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Babur (1483-1530), descendent al ambilor conducători, a înfiinţat Imperiul Mogul în secolul al XVI-lea. Capitala sa era la Delhi, însă el a cerut să fie înhumat la Kabul. În ciuda războaielor succesive, „miezul moştenirii culturale afgane rămâne intact (chiar dacă ameninţat): încă este unul dintre cele mai mari tezaure culturale din întreaga Asie”.
După etnie, populaţia Afganistanului este alcătuită din paştuni, tadjici, uzbeci, azeri şi alte comunităţimai puţin numeroase. Fiecare dintre acestea este subdivizată în clanuri, definite deseori de poziţia geografică, aşa cum se întâmplă atât de des în regiunile muntoase. Fiecare clan este împărţit în familii, care adeseori sunt ostile unele faţă de altele. Locuitorii sunt dominaţi de o etică a mândriei feroce, a valorilor marţiale, a onoarei şi ospitalităţii, totul mediat de instituţia vendetei. La toate nivelurile, începând de la cel local şi până la cel central, politica şi loialitatea sunt definite de conflicte şi înţelegeri între aceste grupuri, şi chiar între familii. În acest fel, sentimentul de entitate naţională, pe baza căruia să se poată constitui un stat unitar funcţional, este firav.
Majoritatea afganilor sunt musulmani suniţi. Paştunii reprezintă două cincimi din populaţie, iar limba lor, paştu, este una dintre cele două limbi oficiale ale ţării. Majoritatea acestei populaţii trăieşte în partea sudică a ţării, precum şi în Pakistanul învecinat, pe partea cealaltă a „Liniei Durand”, frontiera artificială desenată de britanici la sfârşitul secolului al XIX-lea. Însă un număr substanţial de paştuni trăiesc în nord, unde au fost mutaţi la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a întări controlul Kabulului asupra locuitorilor care nu erau paştuni. Aceştia din urmă se considerau, şi au fost socotiţi şi de străini, drept adevăraţii afgani. Unii continuă să creadă acest lucru, ceea ce nu este bine văzut de restul populaţiei.
Următoarele grupuri mari – tadjicii (27%), care trăiesc în nord şi vest, şi uzbecii (9%), care trăiesc în nord, sunt înrudiţi cu popoarele de peste graniţă, împreună cu care au format odinioară Tadjikistanul şi Uzbekistanul sovietice. Mulţi tadjici şi uzbeci s-au refugiat în Afganistan când bolşevicii şi-au impus regimul în Asia Centrală în anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut. Tadjicii vorbesc dari, forma afgană a persanei, a doua limbă oficială a ţării.
Hazarii (9%), trăiesc în munţii din centrul ţării şi se spune că ar fi descins din mongoli. Sunt şiiţi, iar restul ţării îi dispreţuieşte, socotindu-i necredincioşi. Deseori lucrează ca servitori şi au fost adesea persecutaţi. Însă când situaţia o cere, şi ei sunt luptători vajnici.
*
Istoria modernă a ţării a fost modelată de trei domnitori remarcabili: Ahmad Şah Abdali (c. 1722-1773), Dost Mohamed (1793-1863) şi Abdur Rahman (c. 1840-1901) Ei şi succesorii lor s-au văzut mereu siliţi să se confrunte cu realizarea a patru mari obiective. Primul a fost conservarea unui simulacru de unitate naţională, în ciuda dezbinărilor etnice, a sfidării legilor şi a violenţelor pe plan local, a aroganţei satrapilor provinciali şi a hotărârii mai tuturor afganilor de a-şi păstra modul independent de trai, indiferent de intenţiile guvernului de la Kabul. Orice guvern afgan se vede silit să negocieze un compromis ori de câte ori se poate şi să suprime dezacordurile şi rebeliunile – folosind deseori cele mai nemiloase mijloace –, atunci când nu reuşeşte să ajungă la o înţelegere. Până în prezent, doar cei mai deosebiţi lideri au reuşit acest lucru.
Cea de-a doua misiune a fost păstrarea independenţei statului faţă de exploatarea puterilor externe. Politica externă afgană a combinat de obicei o neutralitate nesigură cu dorinţa de a se distanţa de unul dintre rivalii agresori, în schimbul unei garanţii de securitate şi o mită mai mare din partea celuilalt. Această politică a dat greş de multe ori, iar Afganistanul a fost invadat deseori cu succes. Însă invadatorii au descoperit că le venea mai greu decât stăpânitorilor locali să gestioneze ţara. Mai curând ori mai târziu, ei au preferat să se împace cu situaţia de fapt şi să se retragă, iar aceasta a fost mereu soluţia defensivă supremă la care a apelat Afganistanul.
În secolul al XX-lea, conducătorii Afganistanului şi-au stabilit a treia misiune, la fel de dificilă: să modernizeze ţara – armata, comunicaţiile, economia, aparatul guvernamental, sistemul de educaţie. Mai toţi au încercat să realizeze ceva privind statutul femeilor. Însă reforma a început, apoi s-a blocat, de cele mai multe ori, din cauza conservatorismului oamenilor şi a liderilor tradiţionalişti şi religioşi de pe plan local. Reforma în Afganistan a fost mereu o chestiune de doi paşi înainte şi unul înapoi – câteodată chiar doi sau chiar trei.
Cea de-a patra misiune a oricărui lider afgan, şi o condiţie prealabilă pentru abordarea celorlalte trei, a fost să rămână în viaţă. Conducătorii afgani s-au succedat cu o repeziciune uluitoare, deseori rămânând în funcţie perioade foarte scurte. Între 1842 şi 1995, şapte dintre ei au căzut victime, într-un ritm accelerat, războaielor dintre familii, loviturilor de stat, violenţelor mulţimii sau intervenţiilor militare străine. Între 1878 şi 2001, alţi patru au fost siliţi să plece în exil. Din prudenţă, alţii au abdicat câtă vreme situaţia le-a permis acest lucru.
*
Ahman Şah Abdali a fost un paştun ales rege în 1747 de o loya jirga (adunare consultativă) la Kandahar. See spune că, folosindu-se de un gest exagerat şi simbolic, el s-ar fi înfăţişat poporului purtând mantia Profetului, care se păstrează cu sfinţenie în propria moschee din oraş. Statul afgan, ale cărui graniţe au rămas în mare măsură aceleaşi de-a lungul timpului, îşi are originea în acel eveniment.
În 1772, când a murit, Ahmad Şah reuşise să reconcilieze triburile turbulente ale paştunilor, pacificase mare parte din Afganistanul zilelor noastre, îşi extinsese imperiul spre Delhi şi Persia şi îşi câştigase renumele de Părinte al Poporului. Sub domnia succesorilor săi însă, multe dintre acele realizări s-au pierdut. Triburile paştune au reînceput să se războiască, iar imperiul s-a năruit. În 1775, fiul lui Ahmad Şah a mutat capitala de la Kandahar la Kabul, unde a rămas şi în prezent. Nepotul său, Şah Shujan (1785-1842), a semnat primul tratat al Afganistanului cu o putere străină în 1809, când el şi britanicii au convenit să se sprijine reciproc în eventualitatea unei agresiuni din partea persanilor sau a francezilor. Şah Shujan a fost detronat câteva săptămâni mai târziu. S-a refugiat în India, a fost adus înapoi cu un convoi al armatei britanice în timpul primului război anglo-afgan şi asasinat când britanicii s-au împăcat cu situaţia de pe teren şi au plecat.
Dost Mohamed, care a ajuns la putere prima oară în 1823, a fost detronat de britanici în favoarea lui Şah Shujah, dar a revenit la putere după plecarea britanicilor şi a condus ţara cu succes în următorii nouăsprezece ani. Însă după moartea lui, în 1863, ţara s-a prăbuşit din nou din cauza izbucnirii unui război civil.
O bătălie pierdută în cursul acelui război l-a făcut pe Abdur Rahman Khan să rămână fără armată şi bani. A fost silit să plece în exil, sub protecţia ruşilor, în Taşkent, unde a rămas vreme de unsprezece ani. Şi-a câştigat poziţia de conducător al Afganistanului, după cel de-al doilea război anglo-afgan. Sumbru, sardonic, aproape analfabet, însă deosebit de inteligent, el hotărât să îşi pregătească ţara pentru supravieţuirea în lumea modernă. Metodele lui brutale de guvernare i-au adus numele de „Amir cel de Fier”. Puterea lui, ca aceea a multora dintre succesorii săi, a fost întărită de o poliţie secretă omniprezentă şi nemiloasă. Metodele lui au dat roade. A înfiinţat rudimentele unei birocraţii moderne de stat, a finanţat şi modernizat armata cu ajutorul britanicilor şi a reuşit, cu abilitate, să ajungă la un echilibru între britanici şi ruşi.
*
Succesorii lui Abdur Rahman au încercat să propulseze Afganistanul mai departe pe calea modernizării. Fiului său, Habibullah (1872-1919), asasinat în 1919, i-a urmat Amanullah (1892-1960), care a profitat de slăbiciunea britanicilor de la sfârşitul Primului Război Mondial şi a invadat India. Britanicii au bombardat Kabulul şi Jalalabadul şi i-au respins pe invadatori. Niciuna dintre tabere nu părea atrasă de ideea unui război, astfel încât conflictul s-a stins după doar o lună. Britanicii au încetat să susţină financiar Afganistanul şi au renunţat să mai controleze politica externă afgană. Imediat după aceea, Amanullah a stabilit relaţii fructuoase cu noul guvern bolşevic de la Moscova – fiind primul guvern străin care a procedat astfel.
Mai apoi a iniţiat un program ambiţios de reforme care a imitat reformele de secularizare aplicate de Atatürk în Turcia. A înfiinţat un Consiliu de Miniştri, a promulgat constituţia, a decretat o serie de reforme sociale, economice şi administrative şi a scos vălul de pe chipul reginei lui. Planurile sale de emancipare a femeilor, stabilirea unei vârste minime pentru căsătorie şi educaţia obligatorie i-au înfuriat pe conservatorii religioşi şi au declanşat o rebeliune. Membrii triburilor au incendiat palatul său din Jalalabad şi au pornit în marş spre Kabul. În 1929, Amanullah a plecat în exil în Italia.
Nadir Şah (1883-1933), un văr îndepărtat al lui Amanullah, a pus mâna pe tron, a reimpus ordinea, dar le-a permis trupelor sale să jefuiască oraşul Kabul, deoarece nu avea bani ca să plătească soldele militarilor. A construit prima şosea de la Kabul spre nord, peste pasul Salang, şi a continuat să aplice cu precauţie un program de reformă până în 1933, când a fost asasinat.
Din volumul „Afganţii. Ruşii din Afganistan (1979-1989)” de Rodric Braithwaite, în curs de apariţie la Editura Corint, în colecţia Corint Istorie. Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian