Nu te opri, nu te întoarce (IV)/ de Traian Dobrinescu

Mai rămânea o săptămână din august şi încep să mă gândesc la cursul de Estetică. Dacă luam un opt, deveneam bursier, media de bursă scăzuse în acel an. N-am cum să nu observ că de câteva seri la o masă tot întârziau două doamne, trecute de prima tinereţe. Cea brunetă mă urmărea, dacă nu cumva mă studia. Or fi de la miliţie, mă gândesc. Până într-o seară, când le întreb dacă mai doresc ceva (se apropia ora când trebuia să fac curăţenie). Mă roagă să mă aşez, dacă am câteva minute. Bruneta îmi spune că ar dori să vorbim. Zâmbesc obosit. Sunt de părere că nu este timp şi îi arăt mesele împovărate de farfurii, tacâmuri, solniţe şi coşuri de pâine. Unde stai? Într-o mizerie de cameră, îi răspund. Unde? insistă. La Vatra. Ah, aici aproape. Ochii ei migdalaţi nu mă scapă. Voi veni acolo, îmi spune. Iar eu voi dormi, îi zâmbesc şi mă ridic. Nu plec până nu schimb şi feţele de masă. Şi uite-o că vine cu mine. În alte împrejurări mi-ar fi făcut mare plăcere, dar acum nu găseam în mine decât vlăguire. Vorbim până la Vatra, dovedindu-se o femeie instruită, cu vocabular ales, cu bune maniere, contrastând cu abordarea frontală de mai devreme. Scara de lemn scârţâie sub greutatea noastră. Deschid uşa şi o poftesc în intimitatea mizeriei. Râde uşor, apoi scoate de sub braţ un bloc de desen şi-l aşază pe măsuţă. Continuam să cred că este o ciudată. Mă gândesc şi la banii ascunşi sub o scândură, ascunzătoare meşterită de Mihai. Dacă diavolul poate lua orice formă, de ce n-ar putea sălăşlui în ciudăţenia unei femei plăcute, inteligentă şi provocatoare? Râde din nou şi priveşte împrejur. Demn de un tablou. O las să-mi admire vizuina şi ies să fac un duş la baia comună. Când mă întorc, stătea tot pe fotoliu, îmbrăcată cum am lăsat-o, doar că pe masă mai apăruseră nişte creioane. Sau cărbuni. Mă întind în pat şi îi spun: Nu înţeleg ce vrei. De ce trebuie să înţelegem tot ce ni se întâmplă? îmi răspunde, cu sprâncenele ridicate şi gura întredeschisă. Începe să-mi vorbească despre viaţa de dincolo de ce se vede, apoi de fascinaţia celor care intră în acel labirint… Observaţia ca mod de cunoaştere… a ta prin alţii… întoarcerea… sufletul din carne… forme…

Dimineaţa mă trezesc singur în cameră. Necunoscuta dispăruse, în schimb rămânea o urmă pe care am privit-o câteva minute: un crochiu în cărbune cu torsul dezbrăcat al unui bărbat întins şi un colţ de cameră. Era ceea ce aş fi văzut şi eu de pe fotoliul uzat. Caut în ascunzătoare, banii erau la locul lor. Mă voi întâlni cu necunoscuta la aceeaşi oră târzie ca şi noaptea trecută. Cu aceeaşi răbdare atentă m-a aşteptat şi cu aceeaşi fidelitate m-a însoţit spre locul unde îmi odihneam oasele câteva ore pe noapte. Are loc acelaşi ritual: ea se aşază în fotoliu, eu merg să mă spăl, apoi mă întind. Mă priveşte şi îmi arată coala care încă zăcea pe măsuţă. Da, o văzusem. Bat uşor cu palma partea liberă a patului, dându-i de înţeles că o aştept. Zâmbeşte şi clatină din cap. Atunci de ce o fi venit? mă întreb. Purta acelaşi pantalon alb ca noaptea trecută. Simt toropeala cum mă cuprinde şi parcă văd ceva alb în mâinile ei. Mă cheamă Noemi, mai aud. Aa… Jókai Mór… Ce-i cu Jókai Mór? încă o mai aud. Mă străduiesc să vorbesc: În Omul de aur, are… un personaj…, Noemi.

De dimineaţă, o găsesc ghemuită lângă mine, în acelaşi pantalon alb şi aceeaşi bluză galbenă, doar pantofii îi lăsase lângă pat. Mă uit pe măsuţă şi văd altă schiţă, în care bărbatul era cu faţa. Parcă eram eu, deşi umbrele ce-i întunecau faţa, un contre-jour, îngreunau identificarea. Putea fi oricine, nu avea importanţă, cea care făcuse desenul părea mai interesată de misteriosul colţ şi o parte de grindă din tavan. În schiţa din noaptea trecută lipsea partea de grindă, dar cea de acum insinua o lumină anemică ce urca spre tavan dintr-o sursă ce rămânea ascunsă în josul colii.

Atât de puţine cuvinte în compania unei femei n-am rostit şi nici nu am ascultat vreodată. Ştiam că o chema Noemi, iar ea nu a avut curiozitatea să-mi afle numele. Îi ofer micul dejun şi pleacă înainte ca eu să revin la masă. Încep să vină clienţii. Pe la amiază devin neglijent, cu gândul la enigmatica femeie ce-mi veghease ultimele două nopţi. Abia acum, când plecase, nesperând s-o mai întâlnesc, mă curtează dorinţa şi curiozitatea, în egală măsură. Era ca atunci când treci pe lângă un om şi detaliile respectivului om încep să devină clare după ce te-ai depărtat de el. În cazul lui Noemi, privirea atentă şi limpede, zâmbetul lipsit de stridenţa rictusului, binevoitor şi înţelegător, fruntea boltită, vocea caldă şi convingătoare, atât cât am auzit-o, pantalonul alb, chiar, cuminţenia somnului văzut în acea dimineaţă, cu palmele împreunate sub tâmpla stângă, răbdarea ei îngăduitoare, toate îmi vorbeau de un spirit ales. Nu la obsesii sexuale instigau gândurile mele, doar conştientizam prilejul de a fi putut cunoaşte un alt fel de femeie. Până pe la începutul nopţii tot privesc terasa de unde se înalţă stridenţa vocilor. Vaporaşul se întoarce de pe insula Ovidiu şi localul devine neîncăpător. Turiştii stau proptiţi de balustrada metalică dinspre lac cu un pahar de vin sau o halbă de bere în mână. Şi dacă ar fi venit, nu mai erau locuri, îmi zic. În seara asta am pierdut prilejul să stau la o masă, aud în spatele meu. Nu a trebuit să întorc capul, i-am spus să mă aştepte câteva minute, timp în care l-am rugat pe Virgil să-mi suplinească absenţa pentru restul de timp, eu voi reveni doar dimineaţă. Se mai foloseau asemenea practici.

Iată-ne pe o terasă, la aceeaşi masă, faţă în faţă. Îmi spune, de la bun început, că nu doreşte să facem incursiuni în trecut, nu are importanţă nici numele pe care le purtăm sau ce profesii avem. Pur şi simplu punem în valoare timpul prezent. Doi oameni fără istorie. Istoria oamenilor, mai spune, este stânjenitoare, uneori falsificată grosolan sau măcar prin omisiuni. Oricum, istorie, în schimb prezentul nu poate fi falsificat, este observabil. Aşadar, să acceptăm omisiunea trecutului cu bună ştiinţă. Vorbea fără poticniri, purtând acelaşi zâmbet îngăduitor şi aceeaşi privire limpede, continuă, detaşată, lipsită de curiozităţi. Atunci mi-am dat seama cât de greu este să vorbească un om fără istorie cu un om fără istorie. Râd uşor. Oamenii, încep eu, sunt obişnuiţi să vorbească iscodind, amintind, făcând conexiuni, alimentând dialogul cu amintiri… Dar uită de prezent, de ce sunt acolo şi atunci, revine Noemi tiranică asupra înţelegerii, dacă chiar o cheamă Noemi. Se simţea briza, nu aveam până la malul mării decât o sută de paşi. Dacă nu ar fi întuneric, am putea vedea marea. Mă ispiteşte o disertaţie cum că omul nu poate face abstracţie întrutotul de istoria lui, ceva-ceva tot transpare, modul cum vorbeşte, cum alege şi cum leagă cuvintele, ideile pe care le aduce în discuţie, sărăcia sau cultura lui, sensibile atracţii sau pasiuni. Cum ar fi, îmi continui disertaţia, desenele făcute de tine, care vădesc fermitate, detalii neluate în seamă de alţii, colţul camerei, de exemplu, jocul umbrelor care vorbesc despre dorinţa de a valorifica subtilul spre rotunjirea întregului. Râde uşor şi bate din palme fără zgomot, abia atingându-le. Ai spirit de observaţie, nu întâmplător te-am ales. Bănuiam că nu eşti doar ospătar. Omul este însoţit de atitudine, atitudinea vorbeşte despre caracter, privirea atentă – despre căutări şi despre suflet, moliciunea – despre visător sau despre lipsa de angajament, vioiciunea – despre dinamică. Atunci de ce să mai scormoneşti în istorie? Stau un timp şi mă gândesc. Ce spune pare just, sunt adevăruri pe care a trebuit să le exprime cineva ca să devin conştient de ele. Şi asta, îi spun, vorbeşte tot despre istorie, o femeie instruită care nu-şi caută ideile, un fin psiholog, sau un bun cunoscător al psihologiei umane. Dar care nu a auzit de Jókai Mór şi nu a citit Omul de aur, ca să ştie cine a mai purtat numele meu. Ne chinuim, la început, apoi ne amuzăm descoperind prezentul. Constat, prin exerciţiul propus de ea, că timpul prezent nu are filozofie şi că este la fel de greu de descoperit ca trecutul şi de intuit ca viitorul. Ne amuzăm, speculăm, plutim pe deasupra lucrurilor în discuţii suave şi aproximative, fără bătăi de cap, până la sfârşitul mesei, când se făcuse ora unu şi când mă întreabă dacă ştiu să înot.

Doar luna împărăţea Universul, curioasă şi expresivă, şi clipocitul mărunt al valurilor. Se dezbrăcă fără ostentaţie, fără grabă, nemarcată de propria-i goliciune, rămâne fără nimic pe ea. De unde o priveam, cinci paşi mai încolo, părea un halou venit de niciunde şi hotărât să dispară pentru totdeauna. Îndoia piciorul deasupra apei şi îl lăsa fără grabă, apoi pe celălalt, iar mâinile ridicate deasupra capului păreau aripi pregătite de zbor. În faţa ei se deschidea drumul apelor poleit de lună, o cărare ducând spre capătul lumii. Acolo se adunau toate timpurile, fără viziune, fără noimă, fără încrâncenare şi fără sfârşit. Când o cuprind din spate întreabă: Vezi timpul prezent? Poate mai mult decât atât. Piciorul ei drept rămâne suspendat deasupra apei, eu mă lipesc de ea. Putem crede că suntem ce vrem, dar să nu rostim ce gândim, vorbeşte încet, în acord cu clipocitul apei. Ce simţi că vrei să faci? mai întreabă înaintând până când apa îi ajunge la mijloc. Poate că aş face dragoste cu un spirit superior, aş fi putut răspunde, dacă trupul ei n-ar fi atât de real, mâinile ei atât de curioase şi atât de uşor de memorat răsuflarea ei. Fac dragoste, dar nu cu un spirit superior eliberat de trup, ci cu trupul însuşi, suveran peste spirit. Înotăm, mai apoi, despărţindu-ne şi căutându-ne, găsind-o după umbra densă şi după strigătele eliberate din temniţa prezentului. Îţi voi fura această noapte, strigă, n-am să te las să dormi… N-am să dorm, gândesc la rândul meu, şi n-am să-ţi las timp să desenezi. Câţi ani să aibă Noemi? Trecuse de prima tinereţe, poate treizeci şi cinci…

Facem duş pe plajă, în dreptul cabinelor de la Cazinou, şi ne îmbrăcăm pe pielea udă, fără chiloţi pe noi, rochiţa ei vaporoasă luând formele corpului. Ajunşi în cameră, asediem patul, unde îi descopăr virtuţi multiplicate, inventând şi reinventând, spulberând zăgazuri, mirându-mă cum pot să ţin pasul cu ea. Înţeleg că aşa trebuie să fie o femeie pentru care nu există ziua de ieri şi nici cea de mâine. Întunericul se vlăguia în geam când trec în lumea lui Morfeu, secătuit de puteri şi de dorinţe.

Mă trezesc îngrijorat la ora la care mă trezeam de mai bine de o lună. Întind mâna spre locul unde dormea femeia timpului prezent şi nu găsesc nimic. Deschid ochii larg: camera goală. Sar din pat şi caut peste tot. Pe măsuţă, o carte poştală cu un răsărit de soare. Pe verso, erau câteva rânduri scrise cu un creion: „Când soarele răsare într-un loc, înseamnă că de multă vreme a apus în altă parte. Noemi.”

Simţeam că a plecat, dar am aşteptat-o toată noaptea următoare. Plecase, într-adevăr. În ziua care începea, îi comunic lui nea Gogu dorinţa de a-mi lua zborul. A doua zi, ultima lucrată, îmi întinde un ştat de plată pe care să-l semnez, fără să cer ceva. Înţelegerea este înţelegere. Mai rămân o săptămână să aprofundez cursul de Estetică, fac plajă, neapelând la alt timp decât la cel prezent, merg la un shop şi-mi cumpăr un costum de blugi, bluze, pantofi. Pe cincisprezece septembrie trebuia să fiu la Cluj, la nunta lui Traian Brad şi a Nicoletei. Înainte să plec, mai am ceva de făcut, fără amânare, chiar cu bucurie.

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească