Portret al femeii libere/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 28.01.2016

Trei femei cu nume aproape identice (Anne, Hanna şi Anny) din trei epoci diferite (Bruges în timpul Renaşterii, Viena începutului de secol XX şi Hollywoodul zilelor noastre), foarte diferite de semenele epocilor lor, dar foarte asemănătoare între ele se regăsesc în acest superb roman mulţumită acţiunilor ultimei dintre ele: Anny, actriţă superbă, interpretează într-un film rolul Annei, scenariul având la bază o carte scrisă în urma unor lungi investigaţii de Hanna. Cele trei femei au destine asemănătoare: Anne din Bruges fuge de acasă în ziua nunţii, scrie poeme despre iubire, de o rară frumuseţe, se adăposteşte la beghine (primele femei libere ale Europei) înainte să sfârşească pe rug; Hanna e o răsfăţată şi adorată de toată lumea, dar total nefericită se descoperă pe sine cu ajutorul psihanalizei, lasă în urmă bunăstarea şi devine unul dintre adepţii lui Freud; Anny refuză stratagemele care ar transforma-o într-un star, se autodistruge cu alcool şi droguri.

Anne din Bruges: „De când se alăturase beghinelor, Anne înflorea. Traiul în preajma unor femei care acceptau – ba chiar căutau un destin remarcabil – o îmboldea să-şi afle propria cale. Iată că se puteau găsi şi  alte ţinte decât să mături, să te pleci în faţa bărbaţilor, să torni copii şi să-i ştergi la fund: femeile dimprejurul ei fie că se trăgeau din aristocraţie, fie că veneau din familii sărmane, aşa vedeau lucrurile. Alcătuiau o obşte care nu era nici închisă, nici religioasă, preferau să locuiască laolaltă, să muncească, să-şi adâncească crezul printr-o viaţă austeră şi prin rugăciuni.

Bechinajul din Bruges era de fapt un oraş lângă oraş. Împrejmuit de apă, mai degrabă accesibil raţelor şi lebedelor decât oamenilor, se ridica printre celelalte case, precum o insulă. Cum treceai de arcul podului, pătrundeai pe un tărâm paşnic, unde vegetaţia şi zidurile se întrepătrundeau. În mijlocul clădirilor, iţindu-se peste faţade, creşteau arbori, stâlpi ai unor catedrale naturale, cernând lumina prin vitralii de frunze, sporind trilurile păsăretului, îndemnând să priveşti cerul şi să te reculegi.”

Hanna din Viena: „Nu reuşesc să fiu femeia pe care o pretinde epoca  noastră. Mă chinui să par interesată de subiectele favorite ale sexului nostru: bărbaţii, copiii, bijuteriile, moda, căminul, bucătăria şi... neînsemnata mea persoană. Pentru că feminitatea porunceşte să-ţi faci un cult al propriei persoane, al feţei, al greutăţii corporale, al părului şi al aparenţei. Cochetăria mi-e străină, mă îmbrac ca dracul, nesocotesc cosmeticele şi mă hrănesc pe sponci. În fotografiile pe care le colecţionează Franz, când mă văd înzorzonată ca un as de pică, îmi reproşez că n-am reuşit să fiu şi mai grotescă, pentru că aşa, cel puţin, ar fi fost chiar amuzant... Mă ofer lui Franz din amabilitate, din altruism, din delicateţe, pentru că am hotărât să-l satisfac pe cât îmi va sta în putinţă. Îmi fac datoria ca o menajeră. Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine ştie ce plăcere, cu excepţia mulţumirii de a fi generoasă şi a emoţiei de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit, adormind pe umărul meu.”

Anny de la Hollywood: „Eu nu strălucesc decât în teatru. Pe scenă mă  arunc în foc, calculez mai puţin, nu mă mai întreb cum sunt filmată, îmi ocup locul cum se cuvine şi nu îl cedez nimănui. Pe ecran nu sunt nici bună, nici rea, doar potrivită. Precum majoritatea actorilor, de altfel... Cinematograful înlocuieşte religiile, ordonează haosul, strecoară raţiune în absurd. Cele mai multe bilete se cumpără duminica! Spectatorii au nevoie de asta.”

Fireşte, femeia din epoca psihanalizei analizează totul: „Ca şi Dumnezeul ascuns pe care-1 descrie Anne, pulsiunea sexuală se insinuează fără s-o putem recunoaşte. Iată, de pildă, acti­vitatea mea: când tratez nişte pacienţi, deviez o pulsiune sexuala egoistă, ori benefică îndrumând-o către ceilalţi, pe scurt, o subli­mez, potrivit expresiei lui Freud. Despre asta vorbeşte şi Anne din Bruges cu a sa «iubire curată», peste tot prezentă, ascunsă pretutindeni.

Am început să redactez nişte pagini despre elanurile ei mistice. Detaşându-se de sine, abandonând noţiunile şi reperele comune, Anne din Bruges se cufundă în necunoscut, atinge o mare necu­noscută, zbuciumată, violentă, profundă, ceea ce îi provoacă dis­confort şi, deopotrivă, mângâiere. Nu este oare aceasta vastă indeterminare pe care ea o numeşte Dumnezeu chiar inconştientul freudian?

Nemaipomenita originalitate a lui Anne ar fi, prin urmare, capa­citatea de a intra în contact cu inconştientul, de a cerceta acele tainiţe ale sufletului în mod normal inaccesibile. În epocă, extazele ei erau privite ca nişte experienţe mistice; eu desluşesc în ele nişte experienţe psihice. (...) De ce oare nu sunt în stare să fiu fericită decât atunci când port mască?”

În jurul celor trei femei care îşi devin oglindă una alteia – mulţime de indiferenţi şi trădători care se străduie să le îngenuncheze şi să le supună. Dar ele emană, în ciuda slăbiciunilor personale, forţă.

Un roman remarcabil construit, remarcabil tradus. O traducere care merită atenţia celor care acordă premii literare.

 

*) Eric-Emmanuel Schmitt – Femeia în faţa oglinzii. Editura Humanitas Fiction. Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu