Tânăra generaţie, ieri şi azi/ de Ziarul de duminică

Anton Golopenţia

Îndreptar pentru tineret

Editura enciclopedică

Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia.

Scris în 1934-1935, Îndreptar-ul pentru tineret al lui Anton Golopenţia se diferenţiază radical de vasta literatură pe tema tinerei generaţii care vede lumina tiparului în anii 1930. A.G. nu scrie un grupaj de eseuri, nu face o istorie a „Tinerei generaţii”, o tipologie sociologică a tineretului românesc, sau o istorie a modernizării României, ci optează pentru un text direct şi puternic, care să readucă în faţa tinerilor din România răspunderea pe care o au pentru viitorul ţării şi în faţa cărturarilor o idee mai precisă asupra menirii cărturăriei.

Cartea se construieşte avansând treptat de la criza locală a „Tinerei generaţii” bucureştene, citită ca un fenomen de dezorientare (care nu poate fi limitat la şomaj, anarhizare, crize de import), la dezorientarea întregului tineret românesc (neunificat prin dialog şi efort comun), şi de aici la dezorientarea de ansamblu a ţării, şi căutând, în drumul parcurs al modernizării României, punctul de deviere care se cere corectat spre a ieşi din „fundătura” prezentului. Tineretul, care reprezintă viitorul ţării şi, ca atare, urmează să preia administrarea şi guvernarea ei, este apoi examinat prin prisma unei diviziuni a muncii materiale şi imateriale (în capitolul Cultură, cărturari) şi a simbiozei între existenţa individuală şi existenţa în cadrul comunităţii româneşti (în capitolul Bidimensionalitatea vieţii). În cadrul penultimului capitol e detaşat de scriitori şi politicieni cărturarul-îndrumător căruia îi revine misiunea de a contribui la clarificarea şi plănuirea efortului unit al ţării. Ultimul capitol formulează elemente pentru o Orientare originară în România modernă.

„Îndreptarul plănuit trebuie să fie un îndreptar pentru cercetători, nu pentru oamenii de acţiune. Numai pe acesta îl pot scrie şi numai pe acesta trebuie să-l  scriu. Trebuie să arăt care e misiunea specifică a avangardei de cercetători, s-o disting de cea a conducătorilor politici, de cea a propagandiştilor care îi ajută pe aceştia să stabilească consensul asupra soluţiei acceptate. Trebuie arătată situaţia actuală a ţării, unde am ajuns în clădirea statului nostru nou, care ne sunt superstiţiile neobservate (vidarea conştiinţei de noi, lipsa de rădăcini şi de ţeluri de orizont, de contact cu realitatea). Multe începuturi promiţătoare. Politic luptă grupuri în ţară. Oamenii de acţiune dintre tineri luptă pentru naţionalism. Pentru conştiinţa de sine. E vorba de formarea de grupuri care să conducă întreg destinul ţării, şi la ele şi la celelalte partide. Acest destin nu pune numai problemele asupra cărora se concentrează ele. Cere o ţinere în seamă a tuturor. Tineretul nu trebuie să cadă în mistica acţiunii. Ţara are nevoie de o armată de cercetători şi de descoperitori, care să arate problemele sociale şi posibilităţile de soluţionare. Să câştige orizont planetar naţiei, să recâştige tradiţia, spaţiul românesc şi conştiinţa de sine, să plivească neajunsurile moştenite. Toţi trebuie să privească dintru-nceput în perspectiva destinului românesc. Determinaţi numai de el. Cei din partide sunt determinaţi şi de partidele adversare, contra cărora combat. Ajunse la putere trebuie să ţie-n seamă toate problemele. Pentru asta trebuie pregătit din vreme un plan de lungă durată.”

„Trebuie să ne vedem ţara între alte ţări. Neluată în seamă… Şi să ne acceptăm  misiunea cu inima pătimaş sfâşiată de grija ei. Munca de început nu trebuie să se oprească la gesticulaţia politică.

Să ne întoarcem la temele primordiale ale vieţii noastre de oameni din neamul românesc, disciplinaţi, severi şi răbdători.

A evita revizuirea aceasta înseamnă a accepta pieirea noastră. Fiecare din noi îşi are partea lui de răspundere. Cei care rămân în zona unei restrângeri la sine, rău înţelese şi fatale, sunt cioclii existenţei noastre, tot atât de mult ca şi cei care, diluaţi şi destrămaţi, spun nu, fără înţelegere.

Cu fervoarea aceasta nouă, viaţa noastră ar răzbi din nou în alte zone, mai substanţiale, ale existenţei… Trebuie să trăim vieţi de o ardoare constructivă.”

„Trebuie să începem, fiecare în-de-el, să trăim altminteri. Să ne smulgem din  tentaculele trăitului pentru sine, al «autorealizărilor» exclusive, care duc la boemiadă. Trebuie să vedem şi dimensiunea cealaltă, pe care o are viaţa noastră. Aceea a legăturii pe viaţă şi pe moarte cu colectivitatea românească. Trebuie să recucerim acest scop, pe care viaţa celor de la 1848 l-a avut, şi care i-a dat lui Bălcescu proporţiile spirituale pe care le are, care a fost pierdut pe neobservate, de când civilizaţia a devenit scop în sine, şi viaţa individuală. Trebuie să recâştigăm această grijă pentru ceea ce e dincolo de noi. Şi, frământaţi de ea, să ne punem nou problema României. Să ne aşezăm în faţa ei, fără nici o falsă cruţare. Am uitat cu totul cât de tânără e România modernă ; trăim de azi pe mâine parcă am fi viermii dintr-un stârv, care pot socoti eternă prada aceasta a lor. Trebuie să ne eliberăm de lanţul feluritelor judecăţi şi prejudecăţi despre România, de care sunt îngreuiaţi mai toţi cei ce gândesc în România. Şi să ne punem limpede şi proaspăt în faţa chiar a faptelor.”