Cum ar fi sfârşit Brâncuşi dacă statul român i-ar fi acceptat moştenirea/ de Lucian Vasilescu

Pe 18, 19 şi 20 februarie, la Târgu Jiu au avut loc o serie de acţiuni/ activităţi/ evenimente dedicate sărbătoririi a 140 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi. Impregnate de importanţa momentului, autorităţile locale au adăugat un diez programului şi au poftit un sobor de preoţi să-i facă o cântare de pomenire artistului. Fireşte, în preajma unei colive aniversare, că merge bine cu fumul de tămâie. Las la o parte amănuntul că prilejul era unul de sărbătorire a unui număr de ani de la naştere, nu unul de comemorare a morţii, unde coliva ar fi fost la locul ei. În fine, o cădelniţare în plus nu strică niciodată.

Dar...

Nu m-am putut reţine să nu construiesc, în imaginaţie, următorul scenariu: pe la 1950 şi un pic, Brâncuşi se oferă să lase moştenire statului român, prin testament, atelierul său din Impasse Ronsin cu tot ce se va găsi într-însul la data morţii sale. Luat prin surprindere, tânărul stat comunist ezită puţin, apoi îşi dă seama ce beneficiu de imagine poate trage de pe seama neaşteptatului cadou primit şi acceptă. Ba, mai mult, îl invită pe Brâncuşi la Bucureşti pentru a-l sărbători, prilej numai bun pentru puternicii zilei să-şi facă poze cu artistul. Fotogarfii care, cu siguranţă, ar fi fost preluate de presa internaţională. Bătrânul Brâncuşi ezită şi el puţin să facă drumul până la Bucureşti, dar până la urmă se lasă înduplecat. Comuniştii îi pregătesc o primire fastuoasă şi dau, la ceas de seară, în cinstea artistului, un mare banchet la care sunt invitaţi ambasadorii tuturor statelor reprezentate diplomatic la Bucureşti. Pe lângă bucatele şi vinurile alese, din program nu lipsesc Maria Tănase şi Fărâmiţă Lambru. La o vreme, în sala unde se ţine banchetul se stinge lumina, orchestra intonează câteva măsuri ca la circ, înaintea unui salt la trapez şi, surpriză, înconjurat de artificii multicolore, apare TORTUL!

Lumea ar fi aplaudat frenetic, lui Brâncuşi i s-ar fi pus în mână un ditamai cuţitoiul şi ar fi fost invitat să taie confetul. În uralele mesenilor, bătrânul sculptor s-ar fi ridicat de pe scaun şi s-ar fi îndreptat încetişor, cu iataganul în mână şi susţinut de doi colonei de securitate, către gheridonul cu surpriza. Şi, în chiar clipa în care sculptorul ar fi dat cu ochii de tortul ornat precum coliva pe care i-au pregătit-o gorjenii acum o săptămână, s-ar fi prăbuşit fără suflare pe marmura pardoselei.