Coco Chanel: femeia care a coborât moda în stradă/ de Ziarul de duminică

Edmonde Charles-Roux – Coco Chanel. Editura RAO. Traducere din limba franceză şi note de Ileana Cantuniari

Prezentăm cu mare întârziere o carte surpebă pe care o poate citi cu interes şi folos oricine despre Coco Chanel, „femeia care a coborât moda în stradă”. A crescut  într-un orfelinat franţuzesc. Simplitatea vestimentaţiei călugăriţelor şi a mediului şi-a pus amprenta asupra creaţiilor sale. A înţeles mai bine decât oricare alta nevoile femeii moderne de a iubi şi de a munci liber. Şi a creat haine care să o satisfacă. Misterioasă pentru apropiaţi, înverşunată să şteargă orice urmă a trecutului, a originilor ei, a familiei înseşi, Gabrielle Chanel a fost de-a lungul întregii existenţe o femeie în afara tiparelor, o persoană în afara normelor într-o societate conformistă, şi poate că nu trebuie să căutăm altundeva secretul prodigioasei ei reuşite. Urmând itinerariul invers celui care o condusese spre Elle, Adrienne, roman căruia celebra creatoare de modă i-a fost inspiratoare şi nu model, Edmonde Charles-Roux a fost nevoită să facă ordine şi curăţenie într-o întreagă viaţă de minciuni sau de mărturisiri subtil travestite, pentru a ne-o arăta pe fetiţa unor negustori ambulanţi din Cévennes, născută din întâmplare la Saumur; pe orfana uitată într-o mânăstire din Correze, pe mica elevă internă la călugăriţele din Moulins, care avea să devină curând poseuse, figurantă într-un şantan frecventat de garnizoană, unde cânta Qui qu-a vu Coco dans lTrocadéro? Gommeuse, tânără elegantă afectată pe scenă la Vichy, angajată mai apoi ca să ofere apă minerală celor veniţi la cură, cea căreia numeroşii prieteni îi dădeau încă de când avea douăzeci de ani porecla Coco, avea să-şi croiască drumul. Nelegitimă, fireşte în sensul echivoc şi proustian al termenului , dar mereu marginală, independentă, ambiţioasă şi deja sigură de destinul ei ieşit din comun. Nu prea există oameni celebri, bărbaţi şi femei, care să nu o fi cunoscut, astfel că viaţa ei se confundă cu istoria perioadei interbelice. Cocteau, Picasso, Max Jacob, Reverdy, Misia Sert, prietena dintotdeauna, Diaghilev, Stravinski, apar cu toţii în paginile cărţii, căci au fost martori intimi ai acestei aventuri extraordinare. Prin această carieră agitată, Edmonde Charles-Roux povesteşte viaţa unei femei unice, trasând totodată cronica a şaptezeci de ani ai secolului XX. Acest portret al unei celebre necunoscute constituie mult mai mult decât un portret: reprezintă epopeea unui roman trăit şi a unei existenţe romaneşti. 

Coco Chanel a murit singură, într-o cameră de hotel, la 87 de ani, în ianuarie 1971.

Pentru a vă convinge să deschideţi cartea, reproducem câteva fragmente din Prolog:

„Viaţa lui Chanel abundă în contraste.  

Croitoreasă fiind, s-a ferit de frivolitate; ca şef de întreprindere, a încălcat toate regulile jocului şi nu a avut nici o jenă în a depăşi limita autorizată; în calitate de creatoare de modele, nu şi-a găsit satisfacţia decât în a se lăsa plagiată. Totul se petrecea ca şi cum această femeie, ale cărei găselniţe se transformau în aur şi care număra printre fidelii ei miliardari veniţi din America, din Orient sau din Asia, nu ar fi revendicat drept unică victorie decât pe aceea de a-şi fi văzut preceptele reluate la nivelul străzii de către oamenii de rând.

A acumulat o imensă avere în afara oricărei intimităţi cu ceea ce ar fi trebuit, în mod logic, să fie mediul ei: marea industrie şi ceea ce are legătură cu ea, bancă, bursă, politicieni, oameni de finanţe, într-un   cuvânt: puterea. Niciodată  nu a fost   auzită ridicând în slăvi bogăţia sau venerând banul. Nici cea mai măruntă jubilare.  A avea însemna pentru ea cu siguranţă o plăcere, dar în care esenţialul era măsurarea distanţei care o separa de perioada când nu avea nimic.

Deşi a trăit într-o perioadă care a făcut din deplasare o obligaţie profesională,   condiţionând în bună parte strălucirea marilor întreprinderi, i-a dispreţuit regeşte pe cei care se sileau să facă aşa-numitele călătorii de afaceri şi a continuat să nu se deplaseze decât pentru plăcerile personale.

A ştiut să recunoască talentul celor mai notabili artişti şi a găsit în rândurile lor singurele prietenii de care s-a simţit onorată. Cu toate astea, se răzvrătea atunci când erau confundate meseria ei şi meseria lor şi detesta să se folosească termenul de geniu în legătură cu persoana ei. Se voia a fi un simplu artizan.

Părea invincibilă, iar magia strălucirii ei, extraordinara ei seducţie au contribuit la succesul a ceea ce a întreprins. Dar, în sânul acestei reuşite, trăia ca o exilată, dând greş în lucrul la care ţinea cel mai mult: viaţa ei de femeie. Şi totuşi! Putea fi cineva mai independent, mai eliberat decât ea? Acest destin singular dezminte tocmai tezele care fac din egalitatea sexelor condiţia determinantă a fericirii feminine. Egală bărbaţilor în viaţa profesională, adesea superioară lor, Gabrielle Chanel a fost, în confruntarea cu aspiraţiile inimii, cea mai dezarmată dintre femei. Lucrul cel mai dezastruos fiind faptul că, dacă îmbră­cămintea a fost în centrul întregii ei existenţe, marea problemă a fost dragostea. Un domeniu în care nu a cunoscut decât deziluzii.

Formată, descoperită, inventată de bărbaţi, a muncit toată viaţa pentru femei, fără să le iubească îndeajuns pentru a uita de sine împodobindu-le. Fiecare persoană de sexul ei îi apărea acestei fiinţe pasionale sub trăsăturile unei potenţiale rivale, astfel încât, până la ultima suflare, văzându-se nu aşa cum era, ci aşa cum fusese în anii ei de tinereţe, angajată cu totul în războiul dus pentru a plăcea, Chanel şi-a dedicat în taină sieşi artificiile ei cele mai provocatoare.

Fiecare dintre colecţiile ei era cunoscută ca o reîntoarcere solitară, un lung voiaj nemărturisit în arcanele propriului trecut... acel trecut despre care ea nu vorbea niciodată.

Căci lucrul care, mai mult decât orice din viaţa ei, atrage atenţia, nu e doar spectacolul reuşitei, nici măcar popularitatea, nici imensa, audienţă de care s-a bucurat, ci enigma care a ştiut să fie în ochi tuturor celor care i-au stat alături, epuizanta trudă pe care şi-a impus-o pentru a-şi masca originea. Ceea ce ne prinde (acesta cel puţin este sensul lucrării de faţă) este arta cu care a ştiut să se facă o persoană „de nepătruns" şi, acest scop odată atins, consecvenţa cu care s-a refugiat în această travestire ca în cea mai ermetică dintre închisori.

A trăit posedata de legenda ei.”