Ce-a lăsat în urmă/ de T.R. Richmond

Editura RAO va publica în curând Ce-a lăsat în urmă, de T.R. Richmond, un thriller psihologic abordat din perspectivă modernă despre felul în care informaţiile ajung la noi în secolul XXI. T.R. Richmond este pseudonimul jurnalistului britanic Tim Relf. A scris pentru ziare locale, regionale şi naţionale, pentru reviste şi site-uri web. Ce-a lăsat în urmă este romanul său de debut.

Când Alice Salmon moare, cu un an în urmă, undele tragediei ating presa, internetul şi, bineînţeles, zguduie inimile celor dragi. Accident, crimă sau sinucidere? Profesorul de antropologie Jeremy Cooke, cel care o cunoaşte mai bine decât toţi, este hotărât să stabilească adevărul şi să refacă imaginea lui Alice cu ajutorul jurnalelor lăsate de ea, al mesajelor rămase pe telefonul mobil, al prezenţei online, al extraselor din interogatoriile poliţiei. Cooke nu ştie însă unde îl va duce această încercare…

 

„Forum online, Southampton StudentNet, duminică 5 februarie 2012

Subiect: Accident

 

Ştie cineva ce se întâmplă jos, la râu? Sunt ambulanţe şi maşini de poliţie peste tot.

Postat de Simon A, 08.07

 

E adevărat. E plin de poliţişti. Johnny R a ieşit la vâslit şi spune că tot malul e restricţionat.

Postat de Ash, 08.41

 

Sper că nu a fost vreun accident, barajul acela a fost mereu o capcană fatală. Cei de la universitate ar fi trebuit să-l izoleze de ani buni. Luna trecută s-a înecat acolo un câine.

Postat de Clare Bear, 08.48

 

O fi capcană, dar trebuie să-ţi faci de cap pe acolo sau să fii foarte ghinionist ca să cazi în apă peste balustradele acelea.

Postat de Woodsy, 09.20

 

Se pare că e un vagabond.

Postat de Rebecca biologa, 09.54

 

Pe Twitter scrie că a fost un tip de la o petrecere de burlaci, care s-a urcat pe pod pentru un pariu. S-a lovit la cap în cădere, aşa că era inconştient. Eu pescuiam în partea aia a râului… e foarte rece acolo iarna. Câteva secunde acolo şi faci hipotermie, fără îndoială. Curenţii sunt puternici, te trag la apă adâncă dacă nu eşti un înotător super puternic.

Postat de Graeme, 10.14

 

Înainte, acolo mergeau toţi sinucigaşii. Pe bune.

Postat de 1992, 10.20

 

Ar trebui să vă ţineţi gura, morbizilor, şi să vă plângeţi mai departe de cât de lefteri sunteţi – imaginaţi-vă cum s-ar simţi familia omului aceluia dacă ar citi toate porcăriile astea.

Postat de Jacko, 10.40

 

Familia n-o să intre pe pagina asta, nu? Doar sadici ca mine şi ca tine, Jacko, care n-avem o viaţă adevărată!

Postat de Mazda Man, 10.51

 

Fratele meu e pompier şi crede că e vorba de o fostă studentă, pe nume Alice Samson.

Postat de Şmecherul, 10.58

 

A fost o fată Alice Salmon în generaţie cu fratele meu. Fată foarte bună, din câte se spune.

Postat de Harriet Stevens, 11.15

 

Sunt multe Alice Salmon pe Facebook. Se pare că numai una a fost aici la universitate. Nu e nimic nou pe cronologia ei de ieri după-amiază, când a scris: „De-abia aştept să ies diseară în Flames“. Înseamnă că încă locuia în Southampton?

Postat de Katie Perryfan, 12.01

 

OMG. Tocmai am aflat de Alice Salmon. Nici n-am cunoscut-o şi sunt devastată. Nu avea copii, nu? Vă rog, spuneţi-mi că NU E adevărat.

Postat de Annie Orfana, 12.49

 

Deja roiesc poliţiştii pe acolo. De ce sunt aşa de mulţi? Nu a fost un accident?

Postat de Simon A, 13.05

 

Bună ziua, tuturor. Eu am fost în an cu ea, dacă e acea Alice Salmon. A stat în Portswood, pe urmă în Polygon în ultimul an. Lucrează în media, la Londra, deşi nu mi s-a părut niciodată genul „midie“.

Postat de Gareth1, 13.23

 

Peştele Alice, aşa îi spuneam noi! Nu-mi vine să cred că e adevărat. Ce ziceţi dacă facem o pagină-tribut pe Facebook?

Postat de Eddie, 13.52

 

Peştii n-ar trebui să ştie să înoate?

Postat de Smithy, 13.57

 

Du-te-n m..a, Smithy, nu e momentul. Bo..e.

Postat de The Bear, 13.58

 

Nu se întâlnea cu un tip de la Soton? Era fata pistruiată, nu? Care purta multe pălării?

Postat de jane-nu-aşa-de-ştearsă, 14.09

 

Universitatea va da în curând o declaraţie oficială pe tema asta; până atunci, nu se cuvine ca pe acest site să apară orice fel de comentarii, aşa că suspend discuţia din acest moment.

Postat de Administratorul Forumurilor StudentNet, 14.26

 

[...]

– Vrei să mergem la mine? m-a întrebat Ben.

– Ca să bem o cafea?

– Şi pentru asta.

Pentru o secundă am vrut să plec, dar simţeam efectele şampaniei şi nu aveam de gând să mă întorc la mine acasă. Locuiau şase oameni acolo şi era aiurea. Mai ales că fusesem mai devreme în camera mea şi se întorsese. LUCRUL.

Ben mi-a pus mâna pe coapsă. «Alice, tu nu eşti deloc aşa», mi-am zis eu. Niciodată nu mă culc cu bărbaţi de la prima întâlnire. Am văzut imaginea noastră reflectată pe oglinda mare, împleticiţi pe canapeaua maro, cu paharele goale pe masa joasă.

– Vrei să mergem?

– Da, i-am răspuns, cât de nonşalant puteam, dar a sunat ca şi cum vorbeam eu, cea veche, prea conştientă de sine, dar el nu mă cunoştea pe mine cea veche şi mi-am dat seama că, dacă luam puţină cocaină, nu aveam să fiu eu.

– Vreau să fac dragoste cu tine, mi-a şoptit în ureche când ne-am ridicat. Simţeam că sunt la milioane de kilometri distanţă de fata din Corby care se întreba cum avea să atingă un bărbat şi cum avea să se simtă după aceea, dacă avea să arate sau să fie altfel, chiar dacă ar fi fost vizibil doar pentru cei care o cunoşteau cel mai bine, mama şi tata (nu Robbie, prostul acela n-ar fi observat nici dacă i-ar fi crescut încă un picior!). Mai am destulă băutură acasă. Mai am destule alte lucruri, a zis el, atingându-şi nasul.

– Sunt o fată cuminte, am spus eu, râzând.

 

[...]

 

Interviu cu Alice Salmon în numărul din toamna anului 2005 al revistei studenţeşti Voice de la Universitatea Southampton

 

Î: Cum ţi-ai ales cursul?

R: Un profesor mi-a spus odată că şcoala ne poate face să ne îndrăgostim de un autor, dar universitatea ne ajută să înţelegem de ce suntem într-o relaţie cu el. Am vrut să aflu cum o adevărată sihastră precum Emily Brontë a avut atât de multe de spus când era atât de tânără. Doar nu a călătorit mult şi nu a avut internet. Toată înţelepciunea aceea cultivată într-un colţişor bătut de vânturi din Yorkshire Moor. Cred că trebuie să reţin fraza asta, îmi place cum sună: cultivată într-un colţişor bătut de vânturi din Yorkshire Moor!

 

Î: Ai un iubit?

R: Nu, dar sunt dispusă să primesc oferte. Nu că aş avea timp pentru bărbaţi!

 

Î: Priveşti jumătatea plină a paharului sau jumătatea goală?

R: Cu siguranţă, jumătatea plină. Dar voi mai bea unul, dacă faceţi cinste. Un Mojito, vă rog.

 

Î: Care e locul preferat?

R: Southampton. Mai ales Flames, în serile de miercuri. În rest, orice loc în care am nevoie de bocanci de munte.

 

Î: Ce anume te inspiră?

R: Oamenii din New Orleans care reconstruiesc oraşul după uraganul Katrina. Am văzut un filmuleţ cu o bătrână scoasă pe sus din casa inundată şi nevoită să-şi lase câinele în urmă – i-a lăsat mâncare în vas, deşi ştia că bietul animal va muri. Bine, nu e vorba de o persoană, dar tot am plâns cu sughiţuri.

 

Î: Păreri despre politică?

R: Destule, dar sunt în mare parte inconstante şi contradictorii. Dar împrumuturile pentru studenţi sunt nasoale!

 

Î: Ce vrei să faci când o să fii mare?

R: Nu voi fi mare niciodată, aşa că nu pot să răspund! Serios, aş vrea să spun că voi asigura pacea în lume, că voi eradica sărăcia şi voi găsi leacul pentru cancer, dar probabil voi ajunge şomeră sau stagiară pe vecie. Asta presupunând că obţin diploma, acum deja am depăşit termenul de predare al unei teme.

 

Î: Fă-ţi o descriere în trei cuvinte.

R: Întârzii, sunt loială şi muncesc mult (ştiu că la «muncesc mult» am folosit două cuvinte, dar se pune tot ca unul).

 

Î: Ce-ai schimba la tine dacă ai avea o baghetă magică?

R: Labele picioarelor, părul, umerii… Cât timp aveţi la dispoziţie?

 

Î: Ce te înfurie?

R: Lucrurile obişnuite. Nedreptatea. Violenţa. Egoismul. Eu însămi. Şi cafeaua rece. Nu tolerez cafeaua rece.

 

Î: Care e cel mai de preţ obiect pe care îl ai?

R: IPod-ul, familia şi prietenii mei. Nu neapărat în ordinea asta…

 

Î: Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

R: Norocul înseamnă să crezi că eşti norocos. A spus-o o persoană celebră, nu-mi mai amintesc cine.

 

Î: Dacă ai câştiga un milion la loterie, pe ce l-ai cheltui?

R: Profesorii primesc mite?

 

Î: Care e cea mai mare realizare?

R: Am câştigat o competiţie de scrieri literare la cincisprezece ani.

 

Î: Care e cel mai mare regret?

R: Je ne regrette rien. De fapt, regret ceva, dar dacă v-aş spune, ar trebui să vă ucid…

 

Î: La sfârşit, spune-ne un secret despre tine.

R: Când eram mică, mă prefăceam că eram o persoană cu totul diferită, inventam nume noi şi îmi plăsmuiam un trecut şi o identitate nouă.

[...]

 

Scrisoarea lui Alice Salmon, 8 septembrie 2011

 

Dragă Eu,

Probabil, te întrebi de ce îţi scriu. O ziaristă de douăzeci şi cinci de ani care trăieşte în sudul Londrei. Nu te îngrijora, nu ai dat de necazuri. Nici nu sunt pe cale să scriu vreun articol revelator şi groaznic despre tine. Nu e stilul meu.

E pentru că tocmai citesc o carte extraordinară, care se numeşte Dear Me, plină de mesaje pe care unii oameni le-au scris către ei înşişi, cei de la şaisprezece ani. O să folosesc ideea la serviciu şi aş vrea să o lansez cu scrisoarea mea. A ta.

Trebuie să te laşi puţin dusă de val, domnişoară! Nu obţii nimic dacă stai şi te stresezi în toiul nopţii. Aşa cum îi va plăcea să spună unui şef pe care încă nu-l cunoşti, de câte ori vei fi într-o situaţie grea: la urma urmei, n-a murit nimeni.

E în regulă să-ţi fie frică. E în ordine. E important să nu laşi frica să te tragă înapoi. Sheryl Sandberg, directoarea executivă de la Facebook, avea dreptate când a zis: Ce ai face dacă nu ţi-ar fi frică? Uneori trebuie pur şi simplu să te arunci cu capul înainte.

Nu îţi mai face probleme pentru felul în care arăţi. Nu ai picioare de nutrie şi nici umeri de halterofil. Eşti unică. Probabil o să dureze ceva timp ca să afli exact ce e, dar o să merite, pentru că, aşa cum spunea tatăl tău – tatăl meu, al nostru – tu nu eşti decât una, Alice Salmon.

Sper că nu o să te simţi prost când o să citeşti asta. Dacă te consolează cu ceva, The Advertiser se vinde în vreo douăzeci şi şapte de exemplare, aşa că nu prea are cum să devină viral (evident că o să editez fraza asta înainte să-l las pe şeful s-o vadă, la fel o să fac şi cu înjurăturile). Ori asta, ori o s-o public şi la naiba cu toate. O să public şi o să fiu «acolo», dar şi asta face parte din ceea ce suntem: produsul generaţiei internetului.”

 

Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura RAO