Casele Bucureştilor (XXXII). Începuturi edilitare: Podul Mogoşoaiei şi „sfoara” lui Constantin Brâncoveanu/ de dr. Alexandru Popescu

Primul edil

...al Bucureştilor poate fi considerat domnitorul Constantin Brâncoveanu, care, pe lângă alte merite şi iniţiative, politice şi culturale, s-a preocupat şi de aspectul, organizarea oraşului.

Desigur şi alţi domnitori au avut preocupări legate de „alinierea” şi înfăţişarea caselor, dar Brâncoveanu a avut meritul de a fi „deschis” una dintre cele mai importante artere ale Bucureştilor, ajunsă „marcă reprezentativă” a sa, Podul Mogoşoaiei devenită Calea Victoriei, primul bulevard al oraşului.

În termeni moderni, acţiunea lui Constantin Brâncoveanu poate fi considerată primul proiect de planificare urbanistică a Bucureştiului.

 

De la  „Uliţa cea Mare”  la Podul Mogoşoaiei

Primele consemnări referitoare la această zonă amintesc de „Uliţa cea  Mare spre Sărindar”, bucata dintre actualul Cerc Militar şi Piaţa Victoriei, sau „Calea Braşovului” (porţiunea cuprinsă între Piaţa Naţiunilor Unite  şi bulevardul Regina Elisabeta de astăzi.

Boierul Mogoş, proprietarul acestui spaţiu, se folosea de acest drum pentru a ajunge la Mogoşoaia, domeniul său din afara oraşului.

În preajmă, pe partea stângă a Dâmboviţei, chiar de lângă Pod, au cumpărat boierii  „locuri mari” pe margini. Astfel, aşa cum s-a remarcat, această zonă a Bucureştilor era un drum de vechi familii româneşti.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, domeniul familiei Mogoş a intrat în posesia domnului  Constantin Brâncoveanu, care îşi ridicase şi el palate în Bucureşti şi la Mogoşoaia. Dorind să lege Curtea Domnească din  Bucureşti cu noul palat de la Mogoşoaia, Brâncoveanu a deschis, de fapt a prelungit şi amenajat acest drum.

Această acţiune a fost însoţită de ceea ce am putea numi „rechiziţii” şi demolari, căci drumul trecea prin curţile boierilor Cantacuzini şi Bălăceni. Este greu de apreciat dacă această acţiune a fost inspirată şi de resentimentele pe care Brâncoveanu le avea faţă de aceste familii cu care, de fapt, se înrudea. Mai importantă a fost intenţia de a deschide un un  drum practicabil, rectiliniu, deci, cum se consemnează într-un document al vremii, în 1692, domnitorul „a  pus sfoara” din poarta casei sale de lângă „gârlă” drept spre Mogoşoaia.

 „Şi astfel”, scrie istoricul Bucureştilor, Ionescu Gion, „îşi croi Vodă un drum mai drept şi mai scurt spre moşia Măriei Sale...  Podul Mogoşoaii se deschisese şi deschis a rămas şi va rămâne cât or fi Bucureştii.”

 

„Povestea unei străzi”

...ne-o spune cu competenţă şi farmec diplomatul şi istoricul  Gheorghe Crutzescu în volumul „Podul Mogoşoaiei”, apărut în perioada interbelică, care a atras admiraţia nu numai a specialiştilor, ci şi a locuitorilor urbei şi nu numai...

Nu a fost vorba doar de „deschiderea unui drum”, ci şi de amenajarea sa, denumirea de „Pod” datorându-se faptului că, pe o bună porţiune, până la actuala Piaţa Victoriei, a fost „podit” cu bârne, ceea ce desigur asigura condiţii mai bune pentru deplasarea vehiculelor şi trecătorilor.

Este descrisă şi forma iniţială a acestei artere, care iniţial nu era chiar dreaptă datorită aspectului terenului. De fapt, el urma creasta dealului, care din Dâmboviţa porneşte spre miazănoapte – căci pe deal e uscat, în vale e baltă – şi de aceea drumul, fiind pe creastă, toate străzile care azi ies spre apus din Calea Victoriei, până în dreptul Ateneului, merg la vale.

Desigur, într-o măsură, acest aspect nu corespunde întocmai principiilor „edililor” şi „urbaniştilor”, dar el este de apreciat în contextul posibilităţilor tehnice, constructive de atunci.

Preţioasă este şi descrierea pe care o face Gheorghe Crutzescu caselor chiar palatelor care au fost ridicate de-a lungul acestei artere.

 

„Casele erau încăpătoare”

În ceea ce priveşte casele boiereşti ridicate şi de-a lungul Căii Mogoşoaiei, Crutzescu arată că „Fiind pe muchie de deal, locurile erau uscate şi sănătoase şi de aceea, de-a-lungul uliţei noi croite, pe terenuri întinse cât o moşie, au început boierii să-şi facă case. Casele erau încăpătoare, întru nimic deosebite de conacele lor de la ţară, căci până mai acum o sută de ani, când au apucat să vie în ţară arhitecţi străini, meşterii noştri ridicau clădiri după obiceiul ţării şi cum apucaseră de la părinţi.”

Acoperişul era de şindrilă mai înalt decât casa, cu streaşina ieşită de jur împrejur. La nivelul curţii, sau afundată în pământ, erau sufrageria şi canţelaria. O scară dreaptă, de lemn, suia în catul de sus, dimprejurul căreia erau odăile. În curte, se întindeau odăile copiilor, apoi încăperile slugilor şi logofeţilor. Alături erau cămări de merinde, grajduri, şoproane, care ajungeau până în fundul curţii de unde începeau grădinile de flori şi de zarzavat, livezile de pomi, via...

Sub casă erau pivniţe solide, „straşnice”, boltite, sprijinite pe stâlpi groşi, cel din mijloc zugrăvit cu icoana sfântului sau sfintei căruia fusese casa „juruită”.

Odăile erau mari, pătrate, spoite cu var, la Paşti.

 

„După  felul stăpânilor”

Aceste descrieri sunt completate cu informaţiile unor străini care au poposit în Ţara Românească şi în Bucureşti în diferite perioade.

Astfel, pentru începutul secolului XIX dispunem de descrierea elveţianului François Recordon, secretarul lui Vodă Caragea, în cartea „Lettres sur la Valachie”.

Aspectul caselor boierilor era, potrivit expresiei lui  Recordon,  „după  felul stăpânilor”, adică după bogăţia şi rangul lor, dar aveau şi unele aspecte comune, generale.

De cele mai multe ori , casele boiereşti erau „închise într-o curte spaţioasă şi bine îngrădită, în care nu se poate intra decât printr-o poartă mare”. În fundul curţii, se aflau „cocioabele” – bucătăriile,  grajdurile, şoproanele şi locuinţele robilor.

Scările erau  făcute în afara casei, sub o înaintare a acoperişului şi duceau la un fel de cerdac acoperit, sau galerie (cum s-a păstrat la „Hanul lui Manuc”.

Casele boiereşti erau din cărămizi, cu temelii „foarte tari” din cauza solului destul de umed. Erau  acoperite cu olane sau cu „fier vopsit”, dar cele mai multe cu şindrilă.

 „Casele boierilor valahi erau” – ne spune  Recordon – foarte  încăpătoare şi foarte potrivite ceea ce, ţinând seama şi de frumuseţea lor, atât pe dinafară cât şi lăuntrică, face că unele pot merita numele de desăvârşite palate.”

 

„Nimic mai sărăcăcios, mai respingător

...decât o locuinţă valah” este, în schimb, părerea elveţianului Frantz Joseph Sulzer care a fost în fost în Bucureşti pe la 1780,  profesor la curtea lui Alexandru Ipsilante,  în lucrarea „Geschichte des Transalpinischen Daciens”, în care neagă originea autohtonă a românilor transilvăneni.

Nu se referă doar la casele valahilor de rând, „sărmane colibe făcute din trestie împletită lipită cu pământ, unde nu găseşti altceva decât un cuptor pentru încălzit şi o laviţă strâmtă pe care doarme întreaga familie”, ci chiar la casele boiereşti: „Podeaua este acoperită cu cărămizi, iar sobele, uşile şi pervazurile ferestrelor atât de prost îngrijite,  încât iarna poţi îngheţa în casele lor.”

După părerea lui Sulzer, cauza e uşor de ghici: „Nu au nici ferestre, nici scânduri, nici arhitecţi şi trebuie să se ajute cum pot”...

 

„Singura rămăşiţă”

Din păcate, mai ales cutremurele, în afară de uzura inerentă, au făcut ca multe case şi de pe „Podul Mogoşoaiei” să dispară de-a lungul vremii.

În vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti, scrie un alt călător străin, Frederich Wilhelm de Bauer, erau în Bucureşti „un palat domnesc, o şcoală, 35 de case boiereşti şi 7 hanuri.”

Iar în 1878, scrie Frederic Damé,  mai erau în picioare în Bucureşti 635 case zidite înainte de 1800, socotind, de bună seamă, şi căscioarele din mahalale.

Iar Crutzescu remarcă referindu-se la perioada interbelică: „Azi, pe Podul Mogoşoaiei, n-a mai rămas în fiinţă decât o singură casă boierească veche, casa Moruzi, unde s’a sălăşluit muzeul oraşului, singur martor şi singura rămăşiţă a unor vremi apuse, ce nu se mai întorc.”

Dar şi aceasta, cum vom vedea, a dispărut la un moment dat...