Profesorul meu/ de Tudor Călin Zarojanu

Marcus. Aşa îşi semna mailurile. Sutele de mailuri, căci îi scriau nenumăraţi oameni, de la adolescenţi la venerabili, şi le răspundea tuturor. Mai ales tinerilor, care îi cereau un sfat şi se plângeau de sistemul de educaţie din România. Marea iubire a lui Solomon Marcus! Ar fi murit pentru acest sistem! Într-un fel, aşa s-a şi întâmplat… Prea mare e coincidenţa: la câteva săptămâni după ce, în sfârşit!, se gândise cineva să-l coopteze într-o tentativă de a face şcoala românească mai bună (lucru care nu se petrecuse vreme de 26 de ani, în ciuda faptului că era de-a dreptul frenetic în acest demers), timp în care comisia respectivă reuşise… să se scindeze! – profesorul a căzut bolnav… Şi nu s-a mai ridicat…

N-am să ascund faptul că, atunci când a apărut prima dată în faţa mea, micuţ şi vioi, la catedra cursului de Analiză din Amfiteatrul Spiru Haret al Facultăţii de matematică, nu ştiam mare lucru despre el. Eram în anul I al unei instituţii de învăţământ unde dădusem examen nu din dragoste faţă de matematică, ci pentru că secţia de Informatică era printre ultimele care mai asigurau o repartiţie în Bucureşti. Aveam să fim chiar ultima generaţie în această convenabilă postură: în 1980, cei 7 colegi ai noştri, cu mediile cele mai mari, care au urmat anul V, de specializare, n-au mai prins decât de la Târgu Jiu încolo, drept care prietenul şi colegul meu Dan m-a sunat pe interior, la COCC, unde lucram amândoi, ca să-mi strige-n receptor: „Te felicit că n-ai învăţat mai bine, că dacă o făceai erai acum departe!”

Aparent paradoxal, ştiam în acel octombrie 1976 despre poezia pe care i-o dedicase Nichita Stănescu profesorului Marcus, dar nu citisem nimic din ceea ce „provocase” poezia! Eram, aşadar, nul în materie de lingvistică matematică. Şi în toate celelalte domenii ale celui care, după părerea mea – făcută publică înainte de plecarea lui – este cel mai important român cu care am avut norocul să fim contemporani.

Cu analiza matematică nu m-am împăcat niciodată. Am luat 6 şi 7 la Marcus. Care însă nu-i certa niciodată pe cei mai puţin harnici sau dăruiţi cu harul matematicii. Din contră, într-un fel le acorda mai multă atenţie, în ideea că „dacă stau 20 de minute cu un student la examen, îmi trebuie un minut ca să ştiu ce notă merită şi 19 ca să-i explic de ce merită doar atât” – cum ne-a spus o dată.

Altădată, la sfârşitul cursului, când eram deja în picioare şi el semna prezenţa noastră, adusă de Titi, a zis, parcă scuzându-se: „Eu semnez mereu fără să  verific şi… Uite, de pildă…” Unde te uiţi, pe o listă, dacă vrei să iei un nume la întâmplare? Sus sau jos. Drept care a pronunţat numele meu. Am răspuns, profesorul a fost mulţumit (n-a mai repetat testul niciodată, vreme de doi ani!), a ieşit, iar Ştefan a spus zâmbind: „A vrut să se asigure: dacă şi ultimul om e aici…”

Cu acelaşi Dan, am făcut Cenaclul literar al Facultăţii de Matematică! Nimic excepţional, de altfel, căci – aşa cum exclamase fals exasperat chiar Marcus:  „Joi, vezi pe-aici mult mai multe exemplare din România literară decât din  Gazeta matematică!” În orice caz, l-am invitat la şedinţele cenaclului, căci între timp mă lămurisem că este ultimul mare enciclopedist român, iar el mi-a propus să merg să susţin o prezentare niciunde altundeva decât în deja legendarul Cenaclu de luni! Ceea ce, în inconştienţa mea inocentă, am şi făcut, expunându-mă unei total inegale dezbateri cu TT Coşovei, Mircea Cărtărescu şi ceilalţi.

În anul IV, Dan, Ioni, Carmen, eu şi alţi vreo doi colegi ni l-am ales pe Solomon Marcus drept îndrumător de lucrare de diplomă – toţi cu subiecte din zona de graniţă artă-ştiinţă. Şi aşa am ajuns să absolv Facultatea de Matematică printr-o lucrare despre „Romeo şi Julieta”… Cu programe cu tot, scrise în Fortran şi  rulate pe Felix…

Deşi fusese o experinţă cu totul specială, eu, unul, i-aş fi pus punct. Dar nu m-a lăsat! Mai întâi mi-a luat lucrarea şi a publicat-o în Cahiers de linguistique mathématique, revistă a Academiei. Apoi, peste o vreme, când ne-am întâlnit în faţa Palatului Regal – mergea aproape exclusiv pe jos – şi i-am povestit eşecurile mele în încercarea de a publica o carte, mi-a zis ca-ntre prieteni: „Până vă publică ăştia o carte, pot eu să vă mai public un studiu! Nu-i mai bine?”  Drept care am mai scris încă două, tot despre teatru, le-a publicat pe amândouă şi, mai mult, m-a pus pe lista Congreselor mondiale de cibernetică şi sisteme (Londra, respectiv Baden-Baden, la mijlocul anilor 1980), de-am ajus să primesc scrisori elegante adresate „Dr. TCZ” – nu-mi declinasem, Doamne fereşte, un  atare titlul, dar „Mr Chairman” care-mi scria nu-şi putea imagina altfel!

Era o nebunie. Oriunde era un congres, Marcus era automat pus preşedinte al secţiei de Lingvistică matematică şi rugat să aducă autori şi lucrări. Cu lucrările nu era o problemă, căci şcolise generaţii. Dar cu autorii… să fim serioşi! De multe ori nici măcar pe el nu-l lăsau autorităţile comuniste să plece, deşi se întorsese de fiecare dată. Când a fost congresul la Roma, chairman-ul, bunul lui prieten Umberto Eco (cu care, mi-a povestit peste ani, s-a dat în Trenuleţul Groazei în Euro Disneyland!!) l-a prezentat în lipsă, explicând că „n-a putut veni  din motive medicale: e bolnav de paşaport…”

Noi, ăştia mici, nici atât. La Londra se cerea şi o taxă de participare, câteva zeci de lire sterline. Profesorul le-a scris rugându-i să ne accepte fără taxă, că… n-avem cum şi nici de unde, şi după un timp, mi-a arătat răspunsul: chairman-ul acceptase, precizând însă „sper că înţelegeţi că este o foarte rară excepţie” şi  exprimându-şi speranţa că, măcar, autorii vor fi prezenţi. N-au fost. Niciodată. Pentru că, nu-i aşa?, „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”.

Între 1980 şi 2016 n-a trecut niciun an în care să nu ne vedem şi să nu vorbim la telefon de câteva ori. A venit oriunde l-am invitat: de la un spectacol al Teatrului Cib, în 1981, trecând prin lansarea romanului „Sfîrşitul lumii”, pe terasa  Observatorului Astronomic Bucureşti (sic!) în 2005, până la o ediţie a rubricii „De ce-aş citi?” (da, a venit pentru 5 minute!) din 2011.  

Când s-a născut Mihnea l-am sunat să-i spun, şi el, după ce m-a felicitat, m-a întrebat „Şi spre ce vă gândiţi să-l îndreptaţi?” Am amuţit, neştiind dacă nu e o  poantă. Am întrebat, la rându-mi, timid: „Nu credeţi că e cam devreme!?”, la  care profesorul mi-a răspuns foarte serios: „Nu!” Atunci, lovit de o inspiraţie  rară, am spus hotărât: „Spre transdisciplinaritate!” „Foarte bine!”, a zis el  încântat şi cred că l-am auzit zâmbind…

La rândul lui, mi-a semnalat evenimente şi ocazii jurnalistice rare: când a venit în ţară Mihai Nadin, prima oară după 30 de ani, Marcus aproape m-a somat să fac un interviu cu el! Şi l-am făcut, fireşte! Similar se-ntâmplase cu Basarab Nicolescu.

Dar cel mai emoţionat interviu din toate câte le-am făcut a fost chiar cu profesorul meu. Era vorba despre un interviu de o oră, pentru emisiunea „Tezaur” de pe Radio România Cultural şi, totodată, pentru Fonoteca de Aur a  radioului public. Când l-am căutat, Solomon Marcus a venit cu o propunere uimitoare: m-a invitat să luăm micul-dejun împreună, la el acasă, şi să facem interviul la masă! A fost absolut genial! Drept care am povestit scena într-un text intitulat „Breakfast cu Profesorul”, pe care i l-am dăruit spre exclusiva lui  lectură…

Prieteni, vă rog din suflet: faceţi lucrurile importante atunci când încă se pot face! Cât mai repede! Mare grijă la oamenii care au o vârstă! Vizitaţi-vă cât mai des părinţii şi bunicii, sunaţi-i măcar, spuneţi-le că-i iubiţi! Mâine s-ar putea să fie prea târziu!

Am tot amânat… L-am văzut în putere la 85 şi la 90 de ani şi nu ştiu ce-a fost în capul meu… Dacă, în faţa Judecăţii de Apoi voi fi întrebat ce regret cel mai mult din viaţa mea, probabil o să răspund: Că nu mi-am dus copiii să stea de vorbă cu Solomon Marcus! Ada şi Mihnea l-au întâlnit atunci, la lansarea din 2005, dar mult prea puţin, iar Ioan nici atât… Nu mi-o voi ierta niciodată.

Am fost în Aula Academiei când Marcus şi-a rostit discursul de recepţie ca membru titular, minunatul text „Singurătatea matematicianului”, pe care îl puteţi  găsi în multe locuri pe Internet. Avusese nevoie de cinci ani pentru a-l scrie! După ce oricum fusese făcut titular incredibil de târziu.

Am fost din nou acolo când a împlinit 90 de ani şi, în loc să vorbească orice despre sine, despre viaţa şi munca lui, a rostit o adevărată filipică la adresa sistemului de educaţie şi o vibrantă pledoarie pentru elevii care vor să înveţe şi au note excelente, dar sunt sufocaţi de programă, manuale, profesori… „Nimeni  nu-i ascultă!”, a strigat Solomon Marcus sub cupola Academiei, de mi s-a făcut pielea de găină, „Eu sunt purtătorul de cuvânt al celor fără de cuvânt!”

Când a fost în fine auzit, a fost prea târziu pentru el. Dar hai să facem în aşa fel încât să nu fie prea târziu şi pentru lupta şi ideile lui! Hai să facem şcoala românească aşa cum a încercat el! Nu depinde numai de legislativ, de guvern, minister, inspectorate, depinde de toţi: educatoare, învăţătoare, profesori, autori de manuale, editori, dar mai ales de părinţi! Solomon Marcus nu mai este, n-avem ce face în privinţa asta, dar avem totul de făcut pentru ca visul lui – în favoarea copiilor noştri! – să nu moară o dată cu el!

El, cel care a spus cu simplitate „Eu nu m-am plictisit niciodată”. Hai să ne- nvăţăm copiii cum e posibil aşa ceva!

El, cel care n-a obosit niciodată şi a ştiut să vorbească – l-am văzut! – şi cu copii de 6 ani, şi cu elitele intelectuale.

El, cel pentru care există o legătură firească, naturală, între umor, logică, poetică, semiotică, filozofie, limbaj, algebră, literatură, analiză, gândire algortimică şi toate celelalte domenii pe care le-a abordat.

El, profesorul meu.

Marcus.