Casele Bucureştilor (XXXIII). Dispărute (I)/ de dr.Alexandru Popescu

Izvoare arheologice: „oraşul de sub oraş”

Informaţiile  pentru cunoaşterea istoriei unui oraş, a construcţiilor sale sunt din cele mai multiple, de la relicvele arheologice la documentele scrise şi iconografice.

Arheologia Bucureştilor are o anumită tradiţie ilustrată prin iniţiativele unor specialişti, între care Gheorghe I. Cantacuzino şi Panait I. Panait. Din păcate, ea a intrat multă vreme într-un „con de umbră”, abia în ultima vreme interesul pentru acest domeniu a reintrat în preocupările specialiştilor, în special prin săpăturile din Centrul istoric,  coordonate de arheologul Gheorghe Mănucu Adameşteanu, de la Muzeul de Istorie al Bucureştiului, împreună cu tinere cadre  de la Institutul de Arheologie „Vasile Părvan”, Muzeul Naţional de Istorie şi Institutul Naţional al Monumentelor Istorice.

Începută în urmă cu câţiva ani, campania de săpături a inclus o zonă largă cuprinzând fosta Uliţă Domnească (Smârdan), actualele străzi Franceză, Poştei, Stavropoleos şi Uliţa Şerban Vodă – actuala stradă Lipscani.  

Se poate spune că descoperirile au fost spectaculoase, fiind scos la iveală un adevărat „oraş de sub oraş”, mai ales temelii ale unor importante clădiri comerciale, cum este „Hanul lui Şerban Vodă”, conservate în cele mai bune condiţii, şi altele. Deosebit de interesante sunt relicvele Academiei domneşti înfiinţată de Constantin Brâncoveanu aflate în zona Pieţei Universităţii.

Din păcate, această campanie de săpături nu a fost urmată de una de conservare, astfel încât, în cea mai mare parte a lor, relicvele arheologice au fost din nou acoperite. În momentul de faţă, printre puţinele zidiri conservate ale Bucureştilor, se numără cele de la Curtea veche, Hanul Gabroveni şi cel al lui Şerban Vodă.

O altă lacună este aceea legată de arhitectura civilă, deci imobilele de locuit, prea puţine dintre ele impunându-se atenţiei arheologilor. Există desigur şi o condiţionare obiectivă legată de faptul că acestea, mai puţin palatele  boiereşti, erau realizate din materiale perisabile, ceea ce le-a făcut vulnerabile la cataclisme, mai ales incendii şi cutremure, dar nu poate fi contestat faptul că aceste case nu s-au bucurat de interesul edililor oraşului şi chiar al proprietarilor lor.

Izvoare documentare: imagini şi relevee

Această lacună are şansa de a fi îndepărtată într-o anumită măsură de izvoare documentare de diferite categorii, astfel încât  o serie dintre cei mai importanţi arhitecţi, istorici ai oraşului au fost preocupaţi de identificarea şi publicarea unor informaţii, imagini şi relevee, în lucrări de referinţă.

Între asemenea corpus-uri este de amintit arhiva de diapozitive pe sticlă ale lui Alexandru Tzigara-Samurcaş arhiva de proiecte şi relevee ale arhitectului A. Lecomte du Nouy.

Încă din 1926 au fost publicate două mape – „Relevări după monumentele naţionale din România” –, pentru ca această iniţiativă să fie continuată de  profesorul Grigore Ionescu, prin deschiderea unei seriii de 15 volume.

Pentru Grigore Ionescu, publicarea seriei „Documente de arhitectură din România” reprezenta un pas obligatoriu al cunoaşterii arhitecturii tradiţionale: „Monumentele de arhitectură ale trecutului trebuie studiate, relevate, desenate şi publicate” . Investigarea arhitecturii trecute era, în viziunea profesorului, imperios necesară „în vederea găsirii celor mai potrivite forme naţionale ce trebuie să caracterizeze arhitectura nouă”.  În următorii ani, G. Ionescu rămâne fidel acestei idei, astfel încât, în 1962, a afirmat: „Cum arhitectura fiecărei epoci istorice trecute s-a născut, s-a dezvoltat şi a înflorit totdeauna prelucrând în mod critic moştenirea epocilor anterioare, tot aşa, arhitectura zilelor noastre nu poate ignora experienţa acumulată anterior în acest domeniu şi nu se poate dispensa de a culege din această experienţă învăţăminte preţioase, în vederea realizării unei arhitecturi noi.” Astfel, sub coordonarea profesorului Grigore Ionescu a fost publicată suita celor 15 volume apărute între 1952 şi 1972 .

Aceste eforturi au fost continuate, după mai bine de 40 de ani,  prin deschiderea seriei noi a publicaţiei „Documente de arhitectură din România” realizată prin eforturile unor specialişti şi studenţi din „Universitatea de arhitectură şi urbanism Ion Mincu, Departamentul de istoria şi teoria arhitecturii şi conservarea patrimoniului” , apărut în 2014 (coordonarea Anca Brătuleanu, Irina Calotă; explicaţia planşelor: Petru Mortu).

Volumul conţine informaţii documentare şi iconografice (relevee, fotografii, desene) referitoare la o serie de case reprezentative pentru arhitectura Bucureştilor ridicate de la începutul secolului XIX, dar, din păcate, dispărute, demolate în cursul celui următor, mai ales în deceniile de regim comunist.

Se poate spune că informaţiile conţinute în acest volum sunt printre foarte puţinele referitoare  la asemenea imobile, ceea ce face ca ele să aibă o valoare documentară apreciabilă,  pe care le vom folosi şi noi în schiţarea a ceea ce se poate numi…

O istorie a caselor dispărute

…este posibilă prin utilizarea acestor izvoare documentare, care să conţină principalele construcţii civile, case şi palate, multe dintre ele cu o reală valoare arhitectonică, ceea ce vom încerca şi noi în continuare. Desigur, este vorba doar de o schiţă a unui asemenea demers, cu referire doar la câteva din aceste construcţii care se cere desigur completată.

CASA MORUZI (CREŢULESCU - CANTACUZINO – „CASA CU LANŢURI”) Calea Victoriei 117, construită în 1814, modificată în 1838

Valoarea acestei construcţii constă în faptul că  era una dintre puţinele case care păstra aspectul şi atmosfera vechilor curţi boiereşti de la începutul secolului al XVIII-lea care se înşirau de-a lungul Podului Mogoşoaiei.

Povestea sa începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea când căminarul Ioniţă Creţulescu a primit de la socrul său, stolnicul Neculescul, un teren pe care îşi construieşte case. În 1830, fiica sa Luxandra (Luxiţa) se căsătoreşte cu Grigore Cantacuzino, aceştia devenind proprietarii casei. Aici s-a născut, în 1833, primul fiu al familiei, Gheorghe Grigore Cantacuzino, personalitate politică importantă a perioadei ce urmează.

În 1838, sunt făcute mai multe intervenţii în arhitectura casei după proiectul arhitectului francez Lepetit, care modifică foişorul de pe faţada nordică.

Clădirea era caracterizată de echilibru, corpurile intrării şi ale sălii principale creând  un joc volumetric bine articulat. Acoperişul cu pante accentuate contura o siluetă specifică clădirilor vechi româneşti

Transformările urbanistice majore ale oraşului, accelerate în ultimele decade ale secolului al XIX-lea, afectează proprietatea. Planul de aliniere a Căii Victoriei, realizat în 1889, face necesară modificarea faţadei orientate spre stradă şi exproprierea unei porţiuni de teren corespunzătoare intrării principale a curţii.

Cum casa rămăsese un pic retrasă şi strâmbă faţă de noul aliniament, ultimul proprietar al casei, prefectul capitalei, Dimitrie Moruzi, decide ridicarea în faţa clădirii a câţiva stâlpi mici uniţi de lanţuri groase, de unde şi denumirea „Casa cu lanţuri".

În 1931, Primăria oraşului a pus la dispoziţie acest imobil pentru înfiinţarea Muzeului Comunal Bucureşti, mutat ulterior în altă locaţie, iar terenul pe care se afla casa a fost  împrejmuit cu un gard mare din lemn, care avea scopul de a ascunde dărâmarea vechiului edificiu, „metodă” folosită şi astăzi.

În cele din urmă, modificările survenite în planul urbanistic al zonei, intenţia  deschiderii bulevardului „Nou” (Dacia), care urma să ajungă la  Gara de Nord, au dus la demolarea imobilului în 1941 şi la dispariţia unuia din cele mai importante edificii ale istoriei oraşului.

CASA COLINTINEANU, Calea Moşilor nr. 280, construită cca 1825

Gheorghe Colintineanu a fost arendaşul întinsei moşii de la Colentina a boierului Grigore Dimitrie Ghica, ajungând să îndeplinească funcţii administrative („polcovnic”)

Probabil în 1825, îşi ridică pe Podul Târgului de Afară, undeva între uliţele Pantelimon şi Vaselor, case mari cu etaj, cum puţine se aflau în Bucureşti. Nicolae Vătămanu menţionează pardoselile din marmură ale încăperilor principale, elementele decorative prezente pe duşumea şi în „casa scărilor” scările, ornamentele de alamă ale uşilor, sobele, dar şi alte componente.

Cutremurele, armatele de ocupaţie, degradarea materialelor au impus repararea caselor în mai multe rânduri , în cele din urmă ducând la demolarea lor.

CASA VLASTO ANTACHI, str. Nicolae Toniza nr. 3, construită înainte de  1867

Terenul pe care se găsea construcţia se găsea în mahalaua Şerban-Vodă sau a Măgureanului. Aici şi-au avut casele boierii familiilor Bălăceanu, Bărbătescu, Creţulescu, Florescu, Văcărescu, fiind amplasat pe uliţa care mergea spre Podul Mogoşoaiei. Aceste construcţii erau menţionate în  planul maiorului Rudolf Arthur Borroczyn realizat în 1852 şi pe planul lui Dimitrie Papasoglu publicat în 1871. Un an mai târziu, autorităţile emit autorizaţia de construire pe numele lui Miron Vlasto pentru realizarea clădirilor din strada Carol I.

Din informaţiile ulterioare pe care le deţinem, faţadele clădirii erau inspirate de curentul romantic, dezvoltat de arhitecţii spaţiului central european, activi în Bucureştii mijlocului de secol XIX. 

Interiorul clădirii poate fi considerat drept fastuos, cu pardoseli şi plafoane pictate policrom, tâmplării cu vitralii, pilaştri ionici şi corintici. Monica Mărgineanu-Cârstoiu, în cartea sa dedicată „Romantismului în arhitectură”, caracteriza acest corp ca pe „un apendice decorativ de o totală bizarerie”

Imobilul a fost demolat în anii 1970.