Acum un veac (LV). Discuţii despre soarta României/ de Ion Bulei

Puterile Centrale încearcă să se pună de acord privind condiţiile păcii pe care urmau s-o impună României. Czernin, ministrul de Externe austriac, insistă pe lângă germani ca tratativele cu România să se desfăşoare separat de cele cu Rusia „pentru ca România să rămână pe cât posibil izolată”. Şi tot el e de părere să condiţioneze rămânerea dinastiei (eventual cu încoronarea lui Carol, în acel moment prinţ moştenitor al României) cu cedarea unor rectificări de graniţă în Carpaţi). În legătură cu dinastia, feldmareşalul August von Mackensen, îi scrie lui Wilhelm al II-lea despre discuţiile sale cu oamenii politici români rămaşi la Bucureşti, de fapt cu P.P. Carp şi prietenii din jurul său. Carp îi spune ca odată cu înlăturarea lui Ferdinand să se înlăture şi dinastia. Pentru că este „imposibilă”. Dacă ea rămâne şi se reîntoarce la Bucureşti, „cu ea s-ar întoarce corupţia ultimilor ani, ea, cu adepţii ei fiind prea mult implicată în sistemul de corupţie şi îmbogăţire al vieţii politice practicate până acum” (avea în vedere afacerea Tramvaielor, din cauza căreia pierduse el guvernul în 1912 sau ce se întâmplase în anii neutralităţii). Totodată, P.P. Carp consideră monarhia în fiinţă „incapabilă din punct de vedere moral să conducă poporul şi statul spre însănătoşire” (se gândea la ceea ce se auzise la Bucureşti despre regina Maria, dar şi despre rege şi principele Carol şi aventurile lor).

Carp propunea alegerea unui principe protestant, nu catolic, înrudit cu Casa regală a lui Wilhelm. În niciun caz, nu sfătuia candidatura unui arhiduce austriac, pentru că „ar însemna pentru România o nenorocire”. Pentru că „s-ar dezvolta un fel de luptă culturală între biserica romano-catolică şi cea ortodoxă, iar specificul austro-ungar ar exclude în general o renaştere sănătoasă internă a ţării în ceea ce priveşte administraţia şi viaţa poporului.” În chestiunea cedărilor teritoriale, Carp şi prietenii săi erau dispuşi să se trateze pentru Dobrogea de Sud, „chiar şi pentru o tranzacţie în bani suntem dispuşi”. Ei au auzit însă „că Bulgaria vrea să aibă Dobrogea până la gura Sulinei, iar Austro-Ungaria, trecătorile noastre spre Transilvania şi Moldova de Nord. Aceasta înseamnă ruina economică a României. Atunci noi suntem rupţi de Mare şi tot aşa de ruinaţi cum a fost Serbia, înainte de războiul mondial de către Ungaria.” Carp apelează la interesul economic al Germaniei, care nu are decât de câştigat de pe urma unei Românii independente şi prospere. „Noi vedem posibilă dezvoltarea noastră autonomă numai în strânsă legătură cu Germania şi în schimbul de mărfuri nemijlocit cu ea. În acest scop, atât noi, cât şi Germania, trebuie să avem calea maritimă.” În plus, Germania are nevoie în această parte a Europei de un bastion contra slavilor. Are totodată nevoie de o rezolvare a chestiunii Dunării. Interesant cum ideile lui Carp vor fi reluate în preajma şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial! Mackensen crede că, la ideile sale, Carp l-a câştigat şi pe Marghiloman (n-o făcuse din cauza diferenţelor de a vedea dinastia) şi unele grupuri influente din armată. Era şi Mackensen câştigat? „Nu pot fi absolut de acord, fără rezervă”, scria el. Şi constata, din contactele cu ofiţerii români şi din comportamentul trupelor române pe linia de demarcare, că „armata română păstrează încă o disciplină severă, iar regele şi regina au ştiut, în starea de mizerie a războiului, să-şi câştige simpatii pe care înainte de război nu le aveau din partea armatei.” Place acest respect al germanului aristocrat pentru adevăr pe toată întinderea lui.

P. Hinderburg, marele strateg german, credea că România va rămâne dependentă economic de Germania, indiferent de statutul ei după război. Şi, cum Puterile Centrale nu luaseră încă nicio hotărâre privind Dobrogea, el sfătuieşte să se ia mai mult în consideraţie Bulgaria „decât dorinţele românilor”. Hinderburg pleca şi de la considerentul că separarea în spaţiu dintre România şi Germania împiedica „din punct de vedere politic o influenţă asupra României”. „O nouă dovadă a lipsei totale de înţelegere a politicii”, nota Wilhelm al II-lea. „Poftim, aşadar, cum să fie împăcate ambele puncte de vedere?”, exclama el, constatând că părerile sale coincideau „exact” cu ale lui Mackensen, dar nu le putea impune din cauza opoziţiei şefului Statului-Major. În acest fel, era paralizată orice evoluţie politică dorită de Germania în România şi în Balcani. Nu se reuşeşte, aşadar, să se stabilească o politică germană de urmat în cazul României. Cu atât mai puţin o politică comună cu Austro-Ungaria şi cu ceilalţi aliaţi ai Centralilor.

Faptul că Centralii nu se puseseră de acord asupra felului în care urmau „să rezolve” soarta României dădea speranţe lui Berthelot, care nu înceta să declare în dreapta şi în stânga, la Iaşi, că Puterile Centrale nu mai au forţă de atac pe frontul oriental, şi românii puteau să reziste şi singuri. Evident, o bună parte a trupelor germane plecaseră de pe frontul oriental spre cel occidental. Dar cele austro-ungare, bulgare, turce rămăseseră. Şi suficiente mai erau şi cele germane. Adevărul era că reglarea conturilor cu România ridica probleme delicate între Germania şi aliaţii ei. Din cauza apetitului teritorial al austro-ungarilor, bulgarilor şi turcilor. Practic, toată chestiunea Balcanilor era pusă în cauză. Discuţiile între cei patru aliaţi ajunseseră la un punct mort în ianuarie 1918. Dar în februarie, von Kühlmann, ministrul de Externe german, şi Czernin se stabilesc la Bucureşti şi întreaga chestiune e reluată. Kühlmann acordă României o atenţie specială. Această ţară reprezenta pentru Kühlmann primul eşalon al acelei Mitteleurope, la construcţia căreia lucra de la venirea sa în Wilhelmstrasse.

„Adevărul e că ne-a părăsit norocul şi că toate sunt de la o vreme împotriva noastră”, scria regina Maria. Ceea ce se întâmpla în Rusia o preocupa în cel mai înalt grad. Acolo era sora ei (în Finlanda), dar de acolo puteau veni toate nenorocirile pentru România. La 27 ianuarie îl primeşte pe marchizul de St. Aulaire, ministrul Franţei. Apoi pe Vopika, ministrul Americii. Le cere amândurora să înţeleagă poziţia României. Amândoi sunt, fireşte, foarte binevoitori: „vorbeam cu atâta însufleţire, încât cred că niciunul din ei n-a rămas nepăsător la expunerea mea, căci ştiu că fiecare dintre ei mi-e cu adevărat devotat. Ei îşi dau seama că mi-am pus toate puterile în joc.”

Trei zile mai târziu Maria nota: „Mă cuprinde o stare de înverşunată răzvrătire. Nu mă pot resemna la o asemenea soartă, nu pot, mi se rupe inima, îmi ucide sufletul, e prea, prea de tot nedrept.” Averescu îi zice „că situaţia noastră nu fusese niciodată atât de tragică, atât de deznădăjduită şi de umilitoare pe cât se părea că o socotesc eu.” Totuşi, regina nu se poate abţine să observe cât de dureros i se pare să-l vadă pe el, cel mai bun general al nostru, nevoit să trateze pacea. Printre lacrimi îi spune lui George Barclay că „nu ne-a rămas decât să lunecăm afară din cercul celor vii, ca o greutate neînsufleţită, pentru că n-am fost ajutaţi, ci trădaţi, şi am ajuns acum ca un animal ce zace pe moarte, părăsit de toată lumea.” Primeşte din Franţa vestea că Academie des Beaux-Arts din Paris a ales-o membru corespondent. Pentru Maria era ca o rază de lumină venită dintr-o lume mai bună... „Am fost adânc mişcată, dar eram prea tristă ca să mă pot bucura cu adevărat” . De la înfiinţarea Institutului Franţei, era pentru prima oară când o femeie era chemată la această demnitate. În timpuri normale ar fi fost o mare bucurie. Acum, ideea că Aliaţii urmau să plece, părăsindu-i pe români, „mă împingea până în pragul nebuniei”. 

Fragmente din volumul „Regina Maria. Puterea amintirii”, în curs de apariţie la editura Meteor Publishing