Thomas Piketty, cel mai în vogă economist: De ce guvernele au făcut atât de puţin din 2008 pentru a lupta contra opacităţii financiare

Secretul financiar reprezintă o ameninţare uriaşă pentru sistemul global fragil, iar problema nu va fi rezolvată cerând politicos paradisurilor fiscale să-şi schimbe comportamentul, scrie în Le Monde economistul Thomas Piketty.

Problema paradisurilor fiscale şi a opacităţii financiare ocupă de mult timp primele locuri pe listele de priorităţi ale guvernelor şi instituţiilor internaţionale. Din nefericire, în acest domeniu există un decalaj enorm între victoriile trâmbiţate de guverne şi ce au făcut ele în realitate.

În 2014, ancheta LuxLeaks a arătat că multinaţionale nu plătesc aproape niciun impozit în Europa mulţumită subsidiarelor pe care le au în Luxemburg. În 2016, docu­mentele Panama arată amploarea practicilor elitei financiare şi politice din nord şi din sud de a-şi ascunde averea. Jurnaliştii şi-au făcut treaba. Pro­blema este că guvernele nu şi-o fac pe a lor. Adevărul este că aproape nimic nu s-a făcut de la criza din 2008. În unele aspecte, lucrurile chiar s-au în­răutăţit.

În privinţa impozitelor pe profit impuse marilor companii, concurenţa fiscală a atins noi vârfuri în Europa. Marea Britanie se pregăteşte să reducă impozitul la 17%, cea mai mică cotă din rândul marilor economii, în timp ce protejează practicile agre­sive din Insulele Vir­gine Britanice şi pe cele ale altor paradisuri fiscale ocrotite sub coroana britanică. Dacă nu se face nimic, toată Europa se va alinia la cota de 12% din Irlanda, sau chiar de 0%, sau la subvenţiile pentru investiţii, cum este uneori cazul.

În tot acest timp, în SUA, unde există un impozit federal asupra profiturilor, cota este de 35% (fără a lua în calcul taxele din statele individuale, cuprinse între 5% şi 10%).

Diviziunile politice din Europa şi absenţa unei forţe publice puternice ne aduc la mila intereselor private. Vestea bună este că se poate ieşi din acest impas. Dacă patru ţări, Franţa, Germania, Italia şi Spania, care contribuie cu peste 75% la PIB-ul şi la populaţia zonei euro, propun un nou tratat fondat pe democraţie şi justiţie fiscală, cu un impozit comun asupra marilor companii, celelalte ţări vor fi obligate să le urmeze. Aceasta dacă nu vor să ignore eforturile de transparenţă cerute de ani de zile de opinia publică şi să se expună la sancţiuni.

În ceea ce priveşte patrimoniile private deţinute în paradisurile fiscale, opacitatea este cea mai mare. Cele mai mari averi au continuat să crească din 2008 mult mai rapid decât economiile, în parte deoarece proprietarii lor au plătit impozite mai mici decât ceilalţi.

În Franţa, un ministru al bugetului putea explica liniştit în 2013 că nu deţine niciun cont în Elveţia fără să-I fie teamă că administraţia îl va da în vileag. Din nou, jurnaliştii au descoperit adevărul.

Transmiterile automate de informaţiilor privind activele financiare, acceptate oficial de Elveţia, sunt refuzate de Panama. Acest lucru trebuie rezolvat. Dar s-ar putea ca ele să înceapă să fie timid aplicate din 2018, cu excepţii largi, spre exeplu pentru titluri deţinute prin intermediul trusturilor şi fundaţiilor şi fără nicio pedeapsă prevăzută pentru cei care nu respectă regulile. Cu alte cuvinte, vom continua să trăim cu iluzia că problemele se vor rezolva pe bază de voluntariat, cerând paradisurilor fiscale să nu se mai comporte imoral.

Trebuie, şi urgent, accelerat procesul de introducere a unor sancţiuni comerciale şi financiare grele pentru ţările care nu respectă regulile stricte. Doar aplicarea repetată a unor astfel de sancţiuni, oricât de mică ar fi abaterea, va permite obţinerea unui sistem credibil şi ieşirea din mediul opac şi din impunitatea generalizată pe care le vedem de zeci de ani.

În acelaşi timp, trebuie elaborat un registru unic al titlurilor financiare pentru ca depozitarii centrali să ajungă sub controlul public. Pentru a face sistemul şi mai credibil, se poate imagina o taxă de înregistrare comună aplicată acestor active, veniturile urmând să fie folosite la finanţarea bunului public.

Rămâne o întrebare: de ce guvernele au făcut atât de puţin din 2008 pentru a lupta contra opacităţii financiare? Răspunsul scurt este că ele au îmbrăţişat iluzia că nu este nevoie să acţioneze. Băncile lor centrale au printat bani pentru a împiedica prăbuşirea totală a sistemelor bancare, evitând astfel erori care, după 1929, au adus lumea în pragul colapsului. Rezultatul: au scăpat de o depresiune generalizată, dar au făcut indispensabile reforme structurale, de reglementare şi fiscale. Să sperăm că lumea îşi va învăţa lecţia înainte de a veni o nouă criză.