„Nu vorbim aici despre dreptate, ci despre fapte” / de Ziarul de duminică

Jaap Scholten

Tovarăşul baron

O călătorie în lumea pe cale de dispariţie a aristocraţiei transilvănene

Editura Corint istorie

Colecţia „Istorie cu blazon”, coordonată de Filip-Lucian Iorga. Traducere din limba engleză de Carmen Ion. Prefaţă de Filip-Lucian Iorga.

„Nicio poveste adevărată despre Transilvania nu poate fi doar românească, doar maghiară sau doar germană, ci este, prin forţa istoriei şi a destinului acestei provincii, în acelaşi timp, şi românească, şi ungurească sau secuiască, şi săsească. Orice naraţiune şi orice discurs care exclud una dintre aceste co­munităţi nu fac decât să ştirbească frumuseţea identităţii transilvănene. Tezele extremist naţionaliste, fie că sunt ele româneşti sau ungureşti, schematizează, distorsionează şi îngreunează înţelegerea istoriei Transilvaniei. Cu atât mai mult cu cât ne aflăm astăzi în plin pro­ces de definire a unei identităţi europene comune, istoria Transilvaniei ne poate ajuta să construim, din adevăruri concurente, o sinteză coerentă şi neconflictuală. Pentru aceasta este nevoie, însă, ca mai întâi să acceptăm şi acele realităţi care ne convin mai puţin. Maghiarii trebuie să accepte că majoritatea populaţiei din Transilvania a fost întotdeauna românească şi că mişcarea de idei de după Primul Război Mondial şi triumful principiului naţionalităţilor nu puteau să nu conducă spre unirea Transilva­niei cu România. La rândul lor, românii – specialişti sau consumatori de istorie – trebuie să accepte evidenţa: pe tot parcursul Evului Mediu şi al epocii moderne, de la anul 1000 şi până în 1918, de la includerea în regatul maghiar, la perioada în care Principatul Transilvaniei s-a aflat sub suzeranitate otomană, şi la aceea în care a făcut parte din Imperiul Habsburgic şi din Imperiul Austro-Ungar, Tran­silvania a fost condusă de maghiari, de aristocraţii ma­ghiari. Aşadar, dacă din punctul de vedere al principiului naţionalităţilor Transilvania a fost întotdeauna o ţară ro­mânească, din punct de vedere instituţional ea a fost, timp de un mileniu, ţară ungurească. Nu vorbim aici despre dreptate, ci despre fapte. Pentru a reuşi să vorbim aceeaşi limbă, ar fi poate mai bine să ne gândim mai puţin la „cum ar fi trebuit să fie” şi să încercăm mai des să înţelegem şi să acceptăm „cum a fost” şi „cum este”. Transilvania aparţine astăzi României, iar majoritatea populaţiei a fost şi este românească, dar în trecut provincia a fost condusă de elitele nobiliare maghiare. Cunoaşterea acestor fapte ne poate ajuta să înţelegem şi să depăşim atât dorinţa de revanşă a românilor, după 1000 de ani de „stăpânire străină” asupra unui teritoriu cu majoritate românească, cât şi nostalgia ungurilor după un teritoriu care „le-a aparţinut” timp de 1000 de ani şi care a avut un rol de primă importanţă în constituirea identităţii lor naţionale. Jaap Scholten este olandez şi are avantajul de a putea privi realităţile ardeleneşti cu afecţiune, dar şi cu detaşarea obligatorie pentru un istoric. Cartea lui despre nobilimea maghiară recuperează şi salvează o porţiune din istoria Transilvaniei care aparţine, în egală măsură, ungurilor şi românilor. O istorie plină de frumuseţi subtile sau spec­taculoase, de iubiri şi de excentricităţi ca în romanele lui Miklós Bánffy (de altfel, un adevărat spirit tutelar şi inspirator pentru arhitectura cărţii), dar şi de suferinţe şi pierderi îngrozitoare. Cartea se construieşte în jurul calvarului prin care nobilii unguri din Transilvania au tre­cut în timpul represiunii comuniste. La un moment dat, contemplând amploarea cutremurătoare a crimelor comunismului, aşa cum reiese ea din informaţiile prezentate la Memorialul de la Sighet, autorul se întreabă dacă proiectul lui de a dezvălui ororile prin care au trecut nobilii maghiari în timpul regimului comunist nu este cumva derizoriu, având în vedere că nobilii maghiari care au suferit sunt pu­ţini în comparaţie cu restul victimelor comunismului. Am convingerea că o cercetare dedicată elitelor nu este nicio­dată derizorie. Ponderea în societate a aristocraţiilor euro­pene nu a fost proporţională cu numărul reprezentanţilor lor, ci mult mai importantă. Timp de sute de ani, aristo­craţii au fost „clasa politică” a Europei, au deţinut cele mai mari averi, au reprezentat un model cultural şi de conduită pentru restul populaţiei, au construit şi şlefuit bună parte din lumea în care trăim şi noi astăzi. Nu este, deci, lipsit de interes să aflăm istoria lor şi să ştim cine sunt urmaşii de azi ai familiilor istorice. Familiile aristocratice se definesc şi prin apelul la strămoşi, la un trecut care nu e niciodată ermetic separat de prezent. De aceea, în general, descendenţii familiilor „nobile şi notabile” au mai multe poveşti de spus decât reprezentanţii altor categorii sociale. În acelaşi timp, în special în acea parte a Europei care s-a aflat jumătate de secol sub dictaturi comuniste, acest patrimoniu memo­rial este şi unul dintre cele mai ameninţate cu dispariţia. De aceea, este urgent ca amintirile de familie ale urma­şilor de aristocraţi să fie înregistrate, notate şi aduse la lumină, până nu e prea târziu. Este ceea ce face istoricul francez Eric Mension-Rigau pentru aristocraţia franceză şi ceea ce încerc să fac eu însumi, începând din anul 2009, în cadrul proiectului Memoria elitelor româneşti, pentru urmaşii boierimii şi ai marii burghezii din Moldova şi Ţara Românească. Este ceea ce face Jaap Scholten pen­tru urmaşii nobilimii maghiare din Transilvania.

Jaap Scholten călătoreşte în Ungaria şi în Transilvania, se întâlneşte cu urmaşi de aristocraţi şi le ascultă poveştile.

Cartea lui Jaap Scholten e bine do­cumentată şi excelent scrisă, nu are nimic din tonul sec al unui tratat savant, dar este una dintre cele mai frumoase cărţi despre nobilime pe care le-am citit. Amintirile şi portretele pe care cartea lui Jaap Scholten le salvează de la pieire, de la balurile strălucitoare la ororile din închisorile comuniste, de la chipurile distinse ale aristocraţilor la povestea tragico­mică a ursului Nicolai, sunt tot atâţia arbuşti ai memo­riei, care ne vor ajuta să nu uităm. – Dr. Filip-Lucian Iorga