Adrian Vasilescu, BNR: Autoevacuarea nu poate fi o soluţie optimă

Autor: Adrian Vasilescu 27.04.2016

Tot mai mulţi dintre debitorii cu credite ipotecare, cărora legea „dării în plată“ le-a indus iluzia că lucrurile se vor simplifica pentru ei, în sensul că „vor da locuinţa băncii şi vor scăpa de datorii“, se vor convinge treptat că perspectiva nu e deloc luminoasă. Dimpotrivă! Pentru că vor scăpa doar de… un rest de datorie. După ce au achitat avansul şi, ani buni, au plătit rate, plus dobânzi, plus comisioane, poate fi autoevacuarea o soluţie bună? După ce familia va preda casa băncii, chiar dacă scapă de restul de datorii, unde va locui? Este oare mai avantajos să plăteşti chirie decât rata la bancă? Şi, apoi, chiar dacă acum acest schimb pare mai avantajos, este el o garanţie pe termen lung? Iată numai câteva dintre multele întrebări care încă nu au un răspuns.

Directiva Europeană 17/2014 propune o soluţie mai bună. Pornind, desigur, de la o firească limitare a interferenţei în raporturile dintre băncile creditoare şi consumatorii de servicii financiare: „Statele membre nu pot împiedica părţile dintr-un contract, dacă ele convin, să considere «darea în plată» a garanţiei suficientă pentru a stinge creditul“. În legea românească a „dării în plată“ însă, trimisă preşedintelui spre promulgare, statul impune o procedură obligatorie intervenind într-un contract. În pericol fiind echilibrul balanţei creditori-debitori-depunători. Şi în ultimă instanţă creditarea însăşi.

Cum însă legea „dării în plată“ consfinţeşte autoevacuarea, statul va fi nevoit până la urmă să intervină cu alte legi şi cu propria implicare dacă va dori să nu suportăm o perturbare a creditului, ca factor relevant de bunăstare. Soluţia finală, aşadar, va fi la stat. Şi n-ar fi deloc corect sub aspect juridic, economic şi social să fie amestecate lucrurile, supunând aceleiaşi judecăţi finanţarea prin bănci şi ajutorul social dat de la buget.

În acelaşi timp, trebuie luat în calcul şi faptul că Directiva Europeană 17/2014 cere statului (tuturor celor 28 de state din UE) ca toţi consumatorii de servicii financiare să fie protejaţi. Consumatorii, deci, şi nu companiile, care sunt datoare să-şi angajeze specialişti în analize de risc. De aici le revin băncilor, în primul rând, obligaţii ferme privind implicarea atât în acţiuni de protecţie financiară, cât şi în educaţia financiară. Informaţiile bancare ce urmează să ajungă la public, în primul rând, inclusiv prin publicitate, va trebui să adopte un stil nou, să fie clare, pe înţelesul tuturor şi să se refere preponderent la riscuri de creditare, valutare, de piaţă şi la modalităţi de evaluare corectă a bunurilor imobile. Ceea ce înseamnă că şi băncile, la rândul lor, ar urma să ţină seamă de toate circumstanţele practice şi de nevoile rezonabile aferente traiului zilnic al consumatorilor.

În situaţii limită însă, când după executarea silită rămân datorii neachitate, statele sunt cele care trebuie să le asigure debitorilor protecţia unor condiţii minime de trai şi să instituie măsuri pentru a facilita plata creditelor şi evitarea îndatorării excesive pe termen lung. În caz de execuţie silită şi vindere a imobilului ipotecat, tot statele sunt cele care trebuie să oblige creditorii să ia măsuri rezonabile pentru a obţine cel mai bun preţ pe bunul imobil executat. Se pune astfel accent pe măsuri de asigurare, aşa încât creditorii să fie obligaţi să „exercite indulgenţă rezonabilă şi să facă încercări rezonabile de a soluţiona situaţiile ce apar prin alte mijloace înainte de executarea silită“. Revine, ca un laitmotiv, cuvântul rezonabil. Un cuvânt-cheie al Directivei 17/2014, venind să sublinieze că statele membre, prin acte normative complexe, au obligaţia să imprime în întregul sistem bancar, ca expresie a umanizării pieţei creditelor, o judecată sănătoasă, raţională, conjugată cu o atitudine cumpănită. Şi nu este vorba despre simple opinii ale autorului acestor rânduri, ci de un curs european care va căpăta accente tot mai puternice în viitorul apropiat.

Indiferent ce curs va avea legea „dării în plată“, va fi nevoie de un pachet de legi care să asigure protecţia consumatorilor de servicii financiare. Desigur, cu participarea activă a tuturor celor 28 de state ale Uniunii Europene.