Casele Bucureştilor (XLI). Anatomia locuinţei: Acoperişul/ de dr. Alexandru Popescu

Autor: Dr. Alexandru Popescu 19.05.2016

În literatură, filozofie

…există „ecouri” ale acestei părţi a casei, asociate cu unele categorii morale care pot da de gândit până în ziua de astăzi:

„Acoperişul de paie a adăpostit oameni liberi, sub marmură şi sub aur locuieşte robia” – Seneca, filozof grec (cca 4 î. Hr. - 65)

„O minte necugetată este un acoperiş sărac.
Pasiunea, asemenea ploii, inundă casa.
Dar dacă acoperişul este solid, există un adăpost” – Buddha

„Prietenul interesat este un pescăruş pe acoperiş” – Miguel de Cervantes, scriitor spaniol (1547-1616)

„A-ţi face duşmani cu orice preţ înseamnă să-ţi dai foc acoperişului” –
Arthur Schopenhauer, filozof german (1788-1860) 

„Dacă un om construieşte o casă şi o lasă fără acoperiş, această casă nu-i foloseşte la nimic. La fel este şi omul care a dobândit virtuţile şi n-are dragoste, este ca o casă fără acoperiş.” – Părintele Filothei Zervakos (1884 – 1980)

„Ce folos să locuim sub acelaşi acoperiş când lumea este proprietatea noastră comună ?” – Simone de Beauvoir, scriitoare, eseistă franceză (1908-1986) 

 

„Oraşul de sus”

Desigur, prima imagine de perspectivă a unei aşezări urbane, o adevărată „carte de vizită”, este aceea de la înălţime.

În ceea ce priveşte Bucureştii, încă din Evul mediu, o serie de călători, cărturari remarcă pitorescul oraşului privit de pe înălţimile din preajma sa. Dacă în perioade mai vechi, cele mai evidente erau cupolele bisericilor şi zonele verzi în care se „ascundeau” casele locuitorilor săi, treptat mai ales palatele au început să fie evidente, pentru ca în Perioada modernă să se impună construcţiile înalte, alături de cele modeste, mai ales în marginea oraşului.

Imaginea „oraşului de sus” şi-a găsit oglindiri şi în artele plastice, dacă ar fi să amintim doar picturile lui Lucian Grigorescu, „Acoperişuri dinspre Piaţa Sf. Gheorghe”, „Acoperişuri (Strada Eminescu)”. Acoperişurile de la marginea Bucureştilor sunt imortalizate şi în frumoase picturi ale lui Iosif Iser şi Vasile Popa.

 

De la şiţă la „ţiglele metalice”

În perioadele mai vechi, influenţa locuinţei rurale asupra cele urbane este evidentă, aşa cum ne-o demonstrează de asemenea o serie de mărturii plastice.

Această influenţă se manifestă şi în construcţia, materialele din care era construit acoperişul.

La început, cel mai adesea casele erau acoperite cu material lemnos, şiţa, pentru ca ulterior să apară din ce în ce mai des olanele şi ţigla, care s-au păstrat multă vreme în construcţia caselor boiereşti, a edificiilor religioase, oficiale, dar şi a  imobilelor de locuit.

Treptat, şi-au făcut loc materialele moderne, tabla, cartonul gudronat pentru ca, în ultima vreme, să cunoască tot mai mare răspândire aşa-numita „ţiglă metalică”, care prezinta mai multă siguranţă, căci, mai ales pentru perioadele mai vechi, acoperişul era şi locul cel mai vulnerabil al casei în ceea ce priveşte…

 

Pericolul de incendiu

Într-adevăr, de cele mai multe ori incendiile care au mistuit o bună parte a oraşului izbucneau din partea de sus a casei, de la hornuri.

De fapt, acest pericol pândea, în general, oraşele europene, ceea ce a făcut ca în Anglia să apară, încă în perioada dinastiei Tudor, reglementări privitoare la construcţia şi întreţinerea hornurilor.

Din păcate, în Ţările române au lipsit asemenea reglementări, astfel încât o bună parte a oraşelor, inclusiv Bucureştii, au fost mistuite de incendii.

Singura „salvare” o reprezentau coşarii chemaţi periodic pentru a curăţa hornurile caselor. Acest „aport” al coşarilor explică şi de ce ei erau atât de preţuiţi, aşa cum ne-o demonstrează şi folclorul urban.

Un alt mijloc tradiţional de protecţie era aşezarea, odată cu începutul construcţiei acoperişului, deci la căpriorii casei, a unui brad, ceea ce avea scopul de a apăra locuinţa de tot felul de pericole care o pândeau şi, în general, de a asigura norocul casei. 

 

O „carte de vizită”

…a unei construcţii, a statutului proprietarului său îl avea desigur şi aspectul acoperişului.

În ceea ce priveşte perioadele mai vechi, la locuinţele de mahala, cum erau cele din sud-estul oraşului, în preajma Bisericii Radu Vodă, Sârbi, Dobroteasa, Vitan, Foişor, se caracterizau prin existenţa unei prispe cu parmalâc, unit cu acoperişul prin coloane legate prin arcade, unele acoperite cu olane.

La casele – reşedinţe boiereşti –unor persoane proeminente exista o preocupare evidentă nu numai pentru soliditatea acoperişului, ci şi a aspectului său.

De exemplu, la Casa Moruzi, din păcate dispărută, acoperişul cu pante accentuate contura o siluetă specifică clădirilor vechi româneşti.

Uneori, acoperişul era completat cu un turn, cum este cazul Casei Miclescu (Şoseaua Kiseleff nr. 35-37), construită la 1900, din iniţiativa  pictorului George Demetrescu Mirea. Planurile pentru construcţia clădirii au fost realizate de Ion Mincu, în stil brâncovenesc. Era aproape unică în arhitectura ei, cu un turn ornat într-o parte, restul casei înconjurând un salon imens, atingând acoperişul.

Uneori, foarte rar, la nivelul acoperişului, era construită o terasă, un exemplu fiind acela al casei de pe strada Christian Tell, şi ea în curs de demolare.

O altă „inovaţie” a fost mansardarea unor construcţii, cum este cazul unui imobil construit după planurile arhitectului Grigore Cerchez, în stil neogotic francez, care impresionează prin bo­gata decoraţie a faţadelor şi prin acoperişul mansardat.

Distrugerea unei case începea desigur cu partea sa de sus, cum s-a întâmplat în timpul demolărilor din anii 1980 în Cartierul Uranus, dar şi din alte părţi ale oraşului, cum ne încredinţează istoricul Dinu Giurescu: „Vedeam cum se prăbuşeau acoperişurile, erau numai pereţii goi, ca nişte cranii în care nu mai exista viaţă, era moloz pretutindeni”.

 

Statui pe acoperiş

Uneori, acoperişurile caselor serveau şi ca „spaţiu de expunere” pentru statui. Este cazul „omului de fier” de pe casă de pe strada Episcop Radu, lucrare datorată lui Alexandru Dimitriu, tinichigiu ornamentist, care a realizat ornamentele din metal pentru numeroase clădiri publice, religioase şi particulare din Bucureşti.

Frumoase „statui de epocă” împodobesc şi clădirea în care se află restaurantul „Carul cu bere” de pe strada Stavropoleos.

 

Podul casei

Imediat sub acoperiş se afla, de cele mai multe ori, podul casei, care servea mai ales ca spaţiu de depozitare. Astfel, s-a ajuns treptat ca podul să fie o adevărată „cutie cu amintiri”, în care mai ales copiii puteau descoperi obiecte „minunate” care ieşiseră de mult din uz, aşa cum consemnează atâtea pagini de memorialistică şi literatură.

Mai nou în ceea ce priveşte podul, preocuparea cea mai importantă este izolarea termică cu diferite materiale, ceea ce poate sigura o temperatură confortabilă în restul casei.

 

Acoperişul astăzi

…şi-a pierdut funcţia estetică, atenţia fiind îndreptată către aceea funcţională.

Într-adevăr, dacă la construcţia unor vile mai există o preocupare pentru aspectul acoperişului, la „blocurile noi” aceasta a dispărut cu desăvârşire. Acoperişul a fost înlocuit cu o placă de beton care de cele mai multe ori nu asigură etanşeizarea construcţiei, producându-le probleme locatarilor de la etajele superioare.

O altă „modă” dictată de interese materiale este aceea a supraetajării construcţiilor, chiar a celor din Perioada interbelică, ceea ce dă oraşului un aspect „cârpit”, eteroclit.

În fine, la noile locuinţele de cartier, cum sunt cele din zona Griviţei, Bucureştii noi, „impresionează” stereotipia acoperişului, ceea ce dă impresia unei imagini reproduse „la infinit”…