Superlative cinematografice/ de Radu Constantinescu

Ioan-Pavel Azap         

7 capodopere ale filmului românesc

Editura Tribuna

Se scrie mult şi interesant despre filmul românesc. Emulaţia de pe platourile de filmare îşi găseşte corespondenţă în tentativele de a comenta/prezenta rezultatele eforturilor cineaştilor. Numeroasele dicţionare şi sinteze consacrate celei de a şaptea arte apărute în ultimii ani, semnate de critici de prestigiu cum ar fi Călin Căliman, Tudor Caranfil, Cristina Corciovescu, Ioan Lazăr, B.T. Râpeanu, Valerian Sava sau Cristian Tudor Popescu, ilustrează interesul pentru realizările unui domeniu aureolat de premiile internaţionale obţinute. În această zonă tematică se înscrie şi recenta lucrare a lui Ioan-Pavel Azap, apărută sub auspiciile editurii revistei clujene Tribuna şi intitulată 7 capodopere ale filmului românesc.

Aşa cum autorul mărturiseşte, cartea „îşi propune să prezinte, pe cât posibil obiectiv - dar şi din perspectiva unei asumate empatii auctoriale – câteva momente de excepţie din istoria cinematografiei româneşti”. Pentru a ajunge la aceste „ore astrale”, comentatorul începe prin a întreprinde o utilă şi exhaustivă trecere în revistă a istoricului artei filmului în România, începând cu primele reprezentaţii din 27 mai 1896, de la Bucureşti, la doar cinci luni de la proiecţiile pariziene ale fraţilor Lumière. Sunt evocate primele imagini cinematografice autohtone din 1897, semnate Paul Menu; primul film ştiinţific din lume (Tulburările mersului în hemiplegia organică), datat 1898 şi datorat profesorului doctor Gheorghe Marinescu, cu ajutorul lui Constantin M. Popescu în postură de operator, fapt recunoscut şi confirmat de însuşi Auguste Lumière într-o scrisoare adresată savantului român în 29 iulie 1924; primul film de ficţiune, Amor fatal, produs în 1911; realizarea primelor filme sociologice din lume de către Dimitrie Gusti începând din 1928.

Evocarea cu respect şi emoţie a acestor remarcabile acte de pionierat, chiar dacă nu operă a unor profesionişti, este completată cu bogate informaţii privind organizarea instituţională a domeniului (înfiinţarea Serviciului Foto Cinematografic al Armatei Române –15 noiembrie 1916, apariţia Legii  Fondului naţional cinematografic – 9 iunie 1934, darea în folosinţă a  primului Studio al Oficiului Naţional al Cinematografiei – august 1937).

În continuarea acestui inedit preambul istoric, Ioan-Pavel Azap trece la identificarea „clipelor de graţie” care au marcat cinematografia românească de la începuturi şi până în 1989. Abordând doar filmele de ficţiune, el identifică şapte asemenea momente astrale. „Cap de operă” în acest canon pe care îl propune cititorilor este Independenţa României, din 1912. Urmează cronologic La Moara cu noroc (Victor Iliu, 1957), Pădurea spânzuraţilor (Liviu Ciulei,1965), Reconstituirea (Lucian Pintilie,1970), Nunta de piatră şi Duhul aurului (Mircea Veroiu şi Dan Piţa, 1973/1974), Moromeţii (Stere Gulea,1987). Autorul îşi justifică opţiunea afirmând că „în ciuda aparentei distanţe în timp, toate filmele acestei subiective selecţii sunt legate, mai mult sau mai puţin, unele de altele”. Iar demonstraţia de pe parcurs ne îndreptăţeşte să îi dăm crezare.

Analizele filmelor sunt pasionante, autorul propunându-şi să re-compună istoria realizării fiecărei pelicule, cu toate avatarurile sale, cu dificultăţile întâmpinate din cauza rigorilor politice ale vremii, cu disputele declanşate în jurul difuzării şi receptării acestora. El preia informaţii din cele mai autorizate surse, înainte şi după decembrie 1989, trece în revistă controversele iscate de receptarea critică a filmelor, citează, face trimiteri. Sunt realizate, astfel, adevărate fişe de creaţie artistică, îmbogăţite cu ajutorul unui consistent corp de note (adesea, la fel de amplu ca şi articolul propriuzis!). Remarcabil este faptul că pentru analiza conţinutului se apelează la caracterizări memorabile făcute de-a lungul anilor de o pleiadă de critici de film, de la D.I Suchianu şi Ecaterina Oproiu până la George Littera, Alex. Leo Şerban, Călin Stănculescu sau Romulus Rusan. Abundenţa citatelor din exegezele semnate de asemenea nume de prestigiu ale criticii cinematografice autohtone are meritul de a conduce la formularea unor diagnostice exacte asupra operelor analizate, la realizarea unei sinteze convingătoare, dincolo de gusturi şi preferinţe.

Volumul este completat cu reperele bio-filmografice ale regizorilor celor 7 producţii analizate, precum şi cu o bibliografie utilă celor care doresc să aprofundeze subiectul.

„7 capodopere ale filmului românesc” este una din lucrările exemplare consacrate celei de a şaptea arte, finalizată cu migala arheologului şi cu obiectivitatea istoricului.