Scrisoare către tata/ de Franz Kafka

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tata, care se adaugă Jurnalului 1910-1923 şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

Strivit sub comentariile posterităţii, Franz Kafka (3 iulie 1883-3 iunie 1924) nu poate fi redus la o singură formulă nici ca om, nici ca scriitor. Viaţa lui nu are nimic spectaculos, deşi chiar el atrage atenţia, într-o scrisoare, că nu există viaţă banală, nici neînsemnată sau monotonă, că viaţa e pur şi simplu înspăimântătoare şi că el însuşi se simte atât de diferit de semenii lui, încât se îndoieşte că e om. Se naşte la Praga, pe atunci oraş austro-ungar, într-o familie de evrei de limbă germană. Tatăl este comerciant, iar mama provine dintr-o familie destul de avută şi erudită. Franz Kafka urmează, fără entuziasm, studii de drept, încheiate printr-un doctorat în 1906, apoi, toată viaţa, lucrează ca jurist la o companie de asigurări, făcând o muncă administrativă. Nu s-a căsătorit, deşi s-a logodit de trei ori, şi n-a avut urmaşi. Conştiinţa importanţei scrisului în propria viaţă apare de timpuriu la Kafka şi e adesea exprimată. Chiar dacă încrederea în scrisul propriu are oscilaţii mari, scrisul e aproape organic, fizic legat de el. Cărţile lui (între care Metamorfoza, Procesul, Castelul, Colonia penitenciară, America) au dat unul dintre tonurile esenţiale ale literaturii europene de la începutul secolului XX, deşi multe sunt neterminate. Faima, cu excepţia aprecierii elogioase a unui mic grup de prieteni, a fost doar postumă.

Scrisoarea de faţă e declanşată de o întrebare dezarmantă, aproape înduioşătoare, a tatălui, Hermann Kafka: „M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susţin că mi-e frică de tine”. Explicaţia acoperă două vieţi şi reface o complicată relaţie între un tată puternic, extravertit şi un fiu sensibil, interiorizat. Franz preferă să-i înmâneze mamei scrisoarea, dar aceasta, probabil pentru a-i menaja pe amândoi, nu i-o dă destinatarului, care, aşadar, n-o va citi niciodată.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.” – Ioana Pârvulescu

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.” – Imre  Kertész, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

„Kafka ne scrutează viaţa cotidiană cu o minuţiozitate pe care această viaţă n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezeşte în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coşmar.” – Denis de Rougemont

Şi atunci, de ce nu m-am căsătorit? Au existat unele obstacole, ca oricând în viaţă, dar viaţa constă tocmai în înfruntarea unor asemenea obstacole. Obstacolul esenţial, din nefericire nedepinzând deloc de cazul în speţă, a fost însă că în mod evident eu sunt, din punct de vedere spiritual şi mintal, incapabil să mă însor. Asta se manifestă prin faptul că, din clipa în care mă hotărăsc să mă căsătoresc, nu mai pot dormi, capul îmi arde zi şi noapte, pentru mine nu mai e viaţă, mă tarăsc, clătinându-mă pe picioare, de colo-colo, pradă deznădejdii. Şi de fapt nu grijile îmi provoacă starea aceasta, deşi, aşa cum se şi cuvine cu comoditatea şi pedanteria mea, mă rod nenumărate griji, dar nu acestea sunt factorul hotărâtor, ele nu fac altceva decât, asemenea viermilor, să termine lucrul asupra cadavrului, însă lovitura decisivă imi vine din altă parte. Este în sine apăsarea generală a fricii, a slăbiciunii, a dispreţului faţă de mine însumi.

Am să caut să mă explic mai clar: aici, în încercarea mea de a mă căsători, se unesc, cu mai multă forţă decât oriunde în alt domeniu, două elemente în aparenţă contradictorii în relaţiile mele cu tine. Căsătoria este desigur atestarea celei mai decisive forme de autoeliberare şi de independenţă. Aş avea o familie, lucrul cel mai de seamă la care se poate ajunge, după părerea mea, şi de asemenea lucrul cel mai de seamă pe care l-ai realizat tu, aş fi atunci egalul tău, toată ruşinea şi tirania, vechi şi veşnic noi, ar ajunge atunci de domeniul istoriei. Ar fi, bine inţeles, ca într-un basm, însă aici intervine şi îndoiala. E prea mult, atât de mult nu se poate obţine. E ca şi cum cineva ar fi ţinut în închisoare şi ar avea intenţia nu numai să evadeze, ceea ce poate ar fi realizabil, ci, în acelaşi timp, şi aceea de a clădi din nou pentru sine însuşi din temniţa aceasta un castel de vilegiatură. Insă dacă evadează, nu mai poate reclădi totul aşa cum ar vrea el, şi dacă se apucă să reclădească, nu mai poate fugi. Dacă, în relaţia asta deosebit de nefericită în care mă aflu eu faţă de tine, vreau să devin independent, atunci trebuie să fac ceva care pe cât posibil să nu aibă nici o legătură cu tine: căsătoria este cel mai important dintre lucrurile acestea şi ea acordă independenţa cea mai onorabilă, însă, in acelaşi timp, ea se află în cea mai strânsă legătură cu tine. Să vrei să ieşi din situaţia asta are de aceea ceva de nebunie, şi orice astfel de încercare e pedepsită aproape cu aşa ceva.

Dar exact legătura asta strânsă e ceea ce, în parte, mă atrage spre căsătorie. Îmi imaginez situaţia de egalitate care s-ar institui atunci între noi, şi pe care tu ai putea-o înţelege ca nimeni altul, şi care ar fi atat de frumoasă pentru că atunci eu aş putea ajunge un fiu liber, recunoscător, inocent, neîncovoiat, şi tu un tată calm, fără umbră de tiranie, plin de simpatie, mulţumit. Dar pentru a ajunge la ţelul acesta ar trebui să se transforme în neîntamplat tot ceea ce s-a întamplat, adică să nu mai fim noi înşine.

Însă, fiind ceea ce suntem, căsătoria este pentru mine exclusă, tocmai prin faptul că ea este de domeniul tău exclusiv. Uneori îmi închipui harta lumii desfăcută în faţa mea şi pe tine lungit de-a curmezişul ei. Şi atunci mă simt ca şi cum pentru viaţa mea nu m-aş mai putea gândi decât la regiunile pe care tu nu le acoperi sau peste care tu nu te-ai putea întinde. Şi, ţinând seama de imaginea pe care mi-o fac eu despre mărimea ta, asemenea regiuni nu sunt nici multe, şi nici foarte consolatoare, iar căsătoria nu se află printre ele.

Chiar şi comparaţia asta îţi dovedeşte că nu vreau câtuşi de puţin să spun că tu mi-ai interzis, prin exemplul tău, căsnicia, aşa cum m-ai gonit din prăvălia ta. Dimpotrivă, şi în ciuda celor mai îndepărtate similitudini, în căsnicia voastră am avut în faţa ochilor o căsnicie model în multe privinţe, model în ceea ce priveşte fidelitatea, ajutorarea reciprocă, numărul copiilor; şi chiar şi când copiii s-au făcut mari şi ţi-au tulburat tot mai mult liniştea, căsătoria în sine a rămas neatinsă. Poate că tocmai din exemplul acesta s-a născut ideea înaltă pe care mi-am făcut-o despre căsătorie; altele au fost motivele pentru care dorinţa aceasta de a mă însura a rămas neputincioasă. Ele constau in relaţiile tale cu copiii, despre care, în fond, e vorba în toată scrisoarea asta.

Există o părere potrivit căreia frica de căsătorie provine uneori din teama că mai târziuâ copiii îţi vor plăti ceea ce ai păcătuit tu iînsuţi faţă de părinţii tăi. Asta, cred eu, nu are în cazul meu prea mare importanţă, pentru că sentimentul meu de vinovăţie mi se trage în fond de la tine şi e prea pătruns de conştiinţa aceasta a unicităţii tale; în plus, insăşi conştiinţa aceasta a faptului că e vorba de un sentiment unic face parte pană într-atâta din fiinţa lui chinuitoare, încât orice repetare în timp a acestui sentiment mi se pare de negândit.

Oricum, trebuie să-ţi spun că un asemenea fiu mut, posomorât, uscat, decăzut, mi-ar fi de nesuportat, şi dacă n-ar exista altă posibilitate, aş fugi pur şi simplu de el, aş emigra, aşa cum ai vrut tu s-o faci numai din cauza căsătoriei mele. S-ar putea deci să fi fost influenţat şi de asta în neputinţa mea de a mă însura. Mult mai importantă însă în privinţa aceasta este frica de mine însumi. Asta trebuie s-o înţelegi după cum urmează: ţi-am arătat că, în scris şi în ceea ce are legătură cu scrisul, am făcut nişte mici încercări de a-mi obţine independenţa, nişte încercări de a evada, şi că ele au avut doar cele mai neînsemnate succese; şi multe indicii îmi confirmă că nici n-au să mă ducă mult mai departe. Totuşi este de datoria mea – sau mai bine zis viaţa mea constă în asta – să veghez asupra lor, să nu las să le ameninţe nici o primejdie pe care aş putea-o evita, nici chiar posibilitatea unor asemenea primejdii. Căsătoria reprezintă posibilitatea unei asemenea primejdii, chiar dacă şi posibilitatea celui mai însemnat ajutor pentru mine; mie însă imi ajunge că ea reprezintă posibilitatea unei primejdii. Şi dacă s-ar dovedi că este într-adevăr o primejdie, ce-aş mai putea face atunci? Cum aş mai putea continua să trăiesc, căsătorit, cu simţământul, poate cu neputinţă de dovedit, dar, oricum, de neignorat, al unei asemenea primejdii? În faţa unei asemenea posibilităţi pot şovăi, fireşte, însă soluţia finală e sigură – trebuie să renunţ. Zicătoarea cu vrabia din mână şi cioara de pe gard nu se potriveşte aici, decât la modul cel mai exterior. Eu n-am nimic în mână, totul este pe gard, şi cu toate acestea eu trebuie – aşa o decid condiţiile luptei şi exigenţele vieţii – să aleg nimicul. Tot aşa a trebuit să fac şi când s-a pus problema alegerii unei profesii.

Fragment din „Scrisoare către tata” de Franz Kafka. Traducere din germană de Mircea Ivănescu. Postfaţă de Ioana Pârvulescu. În pregătire la Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu