Şi zeii mor…/ de Radu Constantinescu

Autor: Radu Constantinescu 02.06.2016

Mircea  Opriţă

Clubul nemuritorilor

Editura Şcoala ardeleană

 

Pentru cei pasionaţi de futurologie, informaţia cu privire la înfiinţarea în SUA a unui Institut al Nemuririi nu este o noutate. La început, s-a crezut că este vorba de o simplă glumă yankee sau, cel mult, de o iniţiativa cu tentă SF a unor fani contemporani ai  străvechilor idei, cu rădăcini în antichitate, privind viaţa veşnică. Ulterior, neîncrezătorii au fost nevoiţi să îşi revizuiască părerile, mai ales când au aflat că în proiect sunt implicaţi numeroşi cercetători şi inventatori, încununaţi cu titluri academice şi cu Diplome emise de universităţi de prestigiu. De ani de zile, aici, umăr la umăr, lucrează o armată de neurologi, psihologi, biologi şi criobiologi, medici, gerontologi, informaticieni, nanotehnologi. Iar scopul lor, mediatizat pe toate canalele de comunicare, este unul singur: eradicarea bătrâneţii şi a mortalităţii; mai pe şleau spus – obţinerea nemuririi!! Primul lor volum,  publicat în 2004, „The Scientif Conquest of Death”, cu un răsunet remarcabil, clamează pe mai multe voci această seducătoare idee.

Trebuie să recunoaştem; domeniul este pasionant, o mină de aur pentru un scriitor care o viaţă întreagă s-a arătat interesat de subiecte aflate la graniţa dintre ştiinţă şi ficţiune. L-am numit pe Mircea Opriţă, autor de romane, povestiri, nuvele, dar şi de eseuri consacrate relaţiei dintre utopie şi SF, sau dintre ştiinţă şi lumea modernă. Nu este de mirare, aşadar, că acesta s-a arătat interesat de subiect, s-a documentat minuţios şi a oferit spre publicare editurii clujene Şcoala Ardeleană „Clubul nemuritorilor”, ultima parte a unei trilogii din care s-au editat „Zodia manipulării” (2010) şi „Ştiinţă şi   violoncel” (2011). Volumul reuneşte într-un proiect unitar ciclul de articole cu subiect special publicate în revista „Ştiinţă şi tehnică” de la reapariţia ei, în aprilie 2011 şi până în luna septembrie a lui 2014. Un demers practicat de mulţi publicişti, în tentativa, de cele mai multe ori iluzorie, de a anihila efemeritatea articolelor de presă, prin adunarea lor între coperţile unei cărţi. Volumul lui Mircea Opiţă face parte dintr-o cu totul altă categorie. Coerenţa întregii construcţii este una dintre calităţile sale. Înainte de a se aşeza la masa de scris, autorul a proiectat minuţios întregul edificiu, de la temelia construcţiei, la detaliile de rezistenţă şi până la arcadele şi capitelurile care îl îmbogăţesc şi îl decorează. Lucrarea, o veritabilă panoramă a căutărilor şi speranţelor actuale legate de dobândirea vieţii veşnice, conţine  mai multe eseuri cu titluri incitante (Matusalemii naturii, Longeviv â călător în timp, Crionica: tehnologie şi scandaluri, Clonarea terapeutică, Bonjour, Cyborg!, Francis Fukuyama şi omul transcendent etc. etc) care examinează teoriile imortaliştilor conform cărora omul actual are posibilitatea de a-şi prelungi existenţa şi până la 1000 de ani, sau chiar poate tinde la nemurire.

Abordarea unui asemenea subiect, de o noutate absolută pentru marea majoritate a publicului, este un model de documentare minuţioasă din partea autorului care s-a apropiat de petele albe de pe harta imortalităţii cu rigoarea cercetătorului ştiinţific. Farmecul lecturii derivă din bogăţia de informaţii pusă cu talent publicistic la îndemâna cititorului, dar şi din poziţia pe care o adoptă Mircea Opriţă: aceea a unui magistru doldora de cunoştinţe care nu face caz de ele şi îi priveşte cu înţelegere (nu lipsită de ironie) pe distinşii savanţi ai Institutului Nemuririi. Cu respect faţă de rezultatele din domeniu, el este conştient că o bună parte din tehnologiile noi, unele aureolate cu premii Nobel, cum ar fi terapiile regenerative, utilizarea celulelor stem în scop vindecător, nanotehnologiile sunt de real folos medicinii contemporane în tentativele de a repara piesele uzate ale organismului. De aceea, autorul nu respinge nici cele mai năstruşnice teorii, ba chiar încearcă să le examinează critc (în măsura în care ele rămân pe un teritoriu cât de cât realist şi nu se aud „pline de promisiuni precum cântecele de sirenă, părând reluate din repertoriul alchimiştilor de odinioară”). În acest context,  prezentarea exploratorilor pasionaţi ai problemei, cu speranţele lor măsurate şi nemăsurate, cu promisiunile lor ambalate în limbaj savant ori transferate în dispozitive tehnice ingenioase (americanii Ray Kurzweil şi Stuart Jay Olshansky, englezul Aubrey de Grey, neo-zeenlandezul Marc Geddes, suedezul Nick Bostrom şi mulţi alţii) devin adevărate fişe de caz, radiografii  riguroase şi intransigente ale acestei captivante obsesii a speciei umane – căutarea nemuririi.

Mircea Opriţă este eseist şi nu popularizator. Analizele sale deschid cititorului uşi către zone despre care până acum nu avea cunoştinţă, dar, mai mult decât atât, nu îl abandonează în aceste teritorii în care îşi poate pierde uşor busola. Observaţiile şi comentariile sale îl ajută să se orienteze, să discearnă frontierele fragile dintre posibil şi irealizabil. Deşi în plină utopie, autorul nu lasă scepticismul să-l copleşească. Cu înţelepciunea celui care crede în posibilităţile nelimitate ale ştiinţei, el înfăţişează ambele faţete ale monedei, invitându-l pe lector să decidă.

Nemurirea este un atribut al zeilor. Dar istoria a arătat că până şi zeii mor, odată cu dispariţia celor care îi venerează. Şi atunci, ce vor face oamenii? Unde îi vor conduce riscantele lor aventuri ştiinţifice? Cartea lui Mircea Opriţă este din acest punct de vedere, aşa cum notează şi prefaţatorul, Dumitru Constantin-Dulcan, coordonatorul colecţiei Noua spiritualitate a editurii Şcoala Ardeleană, un veritabil memento mori, un semnal de zguduitoare avertizare: Quo vadis Homine?