Elisabeta, o regină pentru România (II)/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei 09.06.2016

Moartea fetiţei

Mai târziu Elisabeta avea să scrie: Căsătoria noastră nu a fost una din dragoste, ci bazată pe un devotament reciproc, pe îndatorire şi pe o dorinţă fierbinte de a face întotdeauna tot ce ne stă în putinţă unul pentru celălalt, dar şi pentru poporul peste care domnea soţul meu”. Prin Viena, pe la Godolo (puternică amintire le lasă Sissi, împărăteasa) şi cu vaporul Joseph Franz, pe la Giurgiu, ajung, la Bucureşti. Era o cale mai pitorească de a ajunge în Principatele Române. Carol a vrut să vadă cum se mergea cu trenul de la Giurgiu la Bucureşti, prima cale ferată construită sub domnia lui şi dată în folosinţă cu câteva zile mai înainte de a ajunge perechea princiară la Giurgiu (ar fi fost bine nimerită o coincidenţă, dar nu s-a întâmplat, inaugurarea căii ferate având loc la 19 /31 octombrie). Drumul  ales de Carol nu era poate cel mai potrivit, pentru că impresia  pe care o lasă principesei nu era cea  una bună. Casele îi păreau prea mici pentru cei care  le locuiau (aceştia păreau să dea cu capul de tavan”). Ajunşi la Bucureşti, iluminarea  în  cinstea venirii lor i s-a  părut cel puţin inutilă, pentru că aproape toate  casele erau cu un singur etaj şi între ele erau grădini mari iar lumina oricum nu se vedea. Ca şi lui Carol mai înainte, Palatul în care a fost primită i s-a părut  o casă veche boierească sau un fel de casă de burghez german. Ea nu cunoştea pe nimeni în acest oraş, nici pe propriul ei soţ, cum inspirat scrie Gabriel Badea Păun. În acele clipe am ascuns în perna mea o mulţime de  lacrimi”. Încet, încet începe să descopere locul în care se găsea: străduţele pitoreşti, căsuţele verzi, galbene, albastre, sutele de biserici, totul inundat de soare. Începe să cunoască oamenii. E extrem de impresionată de distincţia  spirituală a oamenilor şi de frumoasele maniere ale doamnelor”. Compară totul cu ceea ce văzuse la Sankt Petersburg, la Neapole. Observă influenţa franceză peste tot. Consideră că un jurnalist cum era Edouard Marbeau, care publica în Le Correspondant” un articol despre România, avea dreptate atunci când scria că Viaţa în Bucureşti este uşoară şi elegantă, cu un  oarecare desfrâu antic amestecat cu farnientele italian şi combinându-se cu moleşeala orientală.” Auzise şi că societatea românească era înclinată către plăceri uşoare. La curţile aristocrate europene se bârfise mult pe seama lui Al. Ioan Cuza şi a aventurilor sale. George Bengescu scrie de cât de mult a fost afectată Elisabeta de zvonurile care circulau acum  în Bucureşti pe seama vieţii ei intime cu soţul său, care n-ar fi fost una pasională. Potrivit acestor zvonuri, pe care le consemnează şi Paul Morand mai tîrziu, Carol nu era un pătimaş şi vizitele sale la Elisabeta erau scurte, cu ochii pe  cronometrul aflat pe noptieră”. Ceea ce pare ciudat, cum observă şi Gabriel Badea Păun, pentru că Elisabeta a rămas însărcinată la doar două luni după ce sosise şi a dormit toată viaţa în aceeaşi cameră cu soţul ei, lucru rar  întâlnit printre capetele încoronate ale epocii”. Războiul franco-prusac, în timpul căruia atitudinea elitei bucureştene e net filofranceză şi antiprusacă, a contribuit nu puţin la înrăutăţirea unei atmosfere care şi aşa era înveninată. Mite Kremnitz ne spune că adeseori Elisabeta se gândea să-şi facă bagajele şi să plece. Dar... a venit în viaţa ei, la 27 august 8 septembrie 1870, copilul aşa de aşteptat. N-a fost să fie băiat, cum toţi şi-ar fi dorit. Fetiţa însă, botezată la biserica din curtea palatului Cotroceni, cu numele de Maria, era o bijuterie de copil, care încântă pe toată lumea. Acest copil fermecător este  toată bucuria mea”, îi scria Carol tatălui său. Foarte precoce din punct de vedere intelectual, cu o neobişnuită capacitate de a da lucrurilor şi întâmplărilor încărcătură poetică (Ce roz sunt obrajii tăi, mami!”, sau Mamă, cerul soreşte! ”, sau Vezi, mamă, cum  iarna s-a aşternut pe   tata!”...). Dar, la 24 martie 1874, fetiţa se îmbolnăveşte de scarlatină. Boala înaintează repede. Dr. Alex.Theodori, medicul Curţii, e depăşit...

...şi  la 28 martie fetiţa moare în braţele mamei sale. Acesta a fost momentul crucial al vieţii Elisabetei. Nimic n-a mai fost de acum încolo la fel cu ceea ce fusese mai înainte. Micuţa Maria e îngropată în grădina palatului Cotroceni. Pe mormânt cuvintele evanghelistului Luca: Nu plângeţi, căci n- a murit, ci doarme”. Karl Stork a sculptat o statuie a unui copil adormit. Acum între cei doi soţi se aşterne o durere tăcută şi mereu resimţită. Am învăţat să mergem unul lângă celălalt fără o vorbă, cu acea rană mereu  deschisă şi dureroasă de care nu îndrăzneşti să te atingi de teamă să nu ţîşnească sângele.” Imaginea fetiţei zace în versurile poeziei lui Carmen Sylva, Rugăminte, în traducerea lui George Coşbuc: Mai ia-mă în poală,  mamă dragă/, Că-i noapte acum de tot/, Şi aşa-i de lung şi larg iatacul/ – Mi-e somn de nu mai pot...”

Cu atât mai dramatică a fost resimţită pierderea acestui copil, cu cât altul Elisabeta n-a mai putut naşte. Biografului ei, George Bengescu, regina îi scria în 1904: Când mă gândesc că de şaptesprezece sau optsprezece ori am  pierdut sarcinile, de multe ori nu mai îndrăznesc să vorbesc despre asta, ştiind deja că deşi erau mereu semne şi mi-era rău – un rău de care, spre  deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plâng, el fiind semnul sigur că pot spera – îmi dădeam seama că la mine iar nu va fi nimic!” Elisabeta se  înbolnăveşte grav de o paralizie a picioarelor. În lipsa oricăror alte preocupări citeşte. Îi descoperă pe Nietzsche şi pe Omar Khayam. Pune bazele unei societăţi corale, cu sprijinul unui muzician suedez, Lubics, în vizită prin România. Ia lecţii de desen de la dna Pinel, directoarea Azilului Elena Doamna”.