Elisabeta, o regină pentru România (IV). Cea mai productivă regină în câmpul literar/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei 23.06.2016

Printre mesajele de compasiune primite de Elisabeta la moartea fiicei sale Maria este şi unul semnat de Vasile Alecsandri şi intitulat „Glas venit de  dincolo de stele”. Cu totul emoţionant.  O caldă prietenie se naşte între cei doi, concretizată în numeroase colaborări literare. La 5 noiembrie 1903 Elisabeta îi scria biografului ei George Bengescu: „Când dragul nostru poet  Alecsandri mi-a vorbit despre talentul meu şi mi-a zis pentru întâia oară: «Noi!», m-am îmbujorat toată şi mi s-a oprit respiraţia. Mi-am zis: e un mare poet şi-mi spune: «Noi!». Când, mai târziu, i-am pictat ilustraţia pentru poemul Concertul în luncă, am plasat discret acolo o ruină înconjurată de silfide care dansează şi formează împreună cu ruina cuvântul Nous. ” Ocazia de a se vedea publicată  i-o oferă Wilhelm de Kotzebue, care fusese consul în Moldova şi tradusese în 1857, la Berlin, un volum de poezie populară românească. Încurajări de publicare îi dă şi romancierul Paul Lindau. Nu şi soţul ei, Carol, care se temea că un eşec  va scădea prestigiul Coroanei în ochii unui public tentat mai curând să observe că Elisabeta făcea versuri în loc să facă copii. Elisabeta chiar trăia o stare poetică. Virgil Dragalina, fiul generalului Ioan Dragalina, o vede la Pavilionul regal de la Constanţa, cum stătea aproape toată ziua pe terasă, într-un fotoliu de răchită şi privea spre largul mării sau dormita. Ca poetă, în tot ce vedea găsea câte ceva frumos: o pânză în larg i se părea a fi zborul unui pescăruş, un nume aşa de frumos!, Dra-ga-li-na!, un clinchet de zurgălăi. E prietenă, printre alţii, cu scriitorul Pierre Loti, pe care îl invită în România după ce citeşte romanul său Pescarul islandez. Un roman pe care Elisabeta îl traduce şi în germană (chiar într-un timp record, de trei săptămâni). Cunoştinţa cu P. Loti îi dă prilejul, o dată în plus, să observe ce mare diferenţă era între imaginaţie şi realitate. Îşi închipuise, după scris, că Loti era un fel de Făt Frumos. În realitate „era un bărbat mărunţel, căţărat pe nişte pantofi cu toc înalt, cu o redingotă prea strâmtă pe el şi cu obrajii excesiv de pomădaţi.”

Neputând să fie Doamna care să dea ţării moştenitori de Tron, cum îi cerea omul politic P.P.Carp, totdeauna ironic şi cu cine trebuia şi cu cine nu trebuia, a devenit ... Carmen Sylva. „Deşi trecusem deja de treizeci de ani, n-aveam nici cea mai mică noţiune clară despre arta poetică. Cel mai bine am învăţat-o traducând.” Traduce mai întâi, susţinută de Alecsandri, antologia de versuri din lirica românească contemporană, Rumanische Dichtungen. Apoi debutează, în 1878, ca poetă, în două periodice germane, îndemnată de încurajările romancierului Paul Lindau. Anul următor publică primul volum, de peste 200 de pagini. Alegerea unui pseudonim fusese sugerată de Carol, care voia delimitarea poetei de regină. Numele de Carmen Sylva este  ales de Elisabeta împreună cu Zoe Bengescu, doamna ei de onoare. Scrierile încep apoi să curgă. „Când îmi vine o idee, nota ea, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim şi s-o strecor in versurile mele; doar cu acest preţ îmi regăsesc liniştea.” Numai în 1882 publică şase volume din cele mai diverse, de poezie, poveşti, traduceri şi tomul ei de aforisme Les Pensées d’une Reine, scris direct în franceză şi publicat la Calman-Lévy, la Paris. Un volum, acesta din urmă, care îi aduce consacrarea în rândul literaţilor francezi (primeşte şi o diplomă a Academiei de Arte Florale). Tot acum publică o culegere de versuri Meine Ruh, închinată Rinului natal, apoi povestiri: Povestirile Peleşului, Cei doi Jepi, Legenda Muntelui Furnica, Povestea Caraimanului, Omu, Peştera Ialomicioara. Publică, împreună cu Mite Kremnitz, un roman epistolar, Le roman d’une princesse, sub pseudonimul Dito şi Idem, care s-a bucurat de succes în epocă. Încercarea de a transforma acest roman în piesă de teatru, care să fie jucată la Teatrul Naţional, cu scenariul lui Ionescu-Gion, se loveşte de refuzul lui Carol. Fie pentru că putea fi recunoscută prea uşor adevărata identitate a personajelor, fie pentru că piesa avea o morală cam îndoielnică, regele nu e de acord cu aducerea scrierii soţiei sale pe scena Teatrului.  Sub aceleaşi pseudonime regina şi Mite Kremnitz publică şi romanele Astra şi Feldpost (Poşta militară). Colaborarea mergea bine. Carmen Sylva o descria în culori trandafirii: „Ne despărţeam  seara după conversaţii nesfârşite şi discuţii  înflăcărate iar peste noapte găseam simultan o nouă soluţie… În privinţa scrisului propriu-zis, ne rezervam de fiecare dată surprize reciproce… deseori ne smulgeam pana una din mâna celeilalte, în mijlocul unei fraze, spre a ne îngădui să ne terminăm gândul.”

Au valoare aceste scrieri? Unele dintre poezii, fragmente de proză, de memorialistică (cu deosebire din romanul autobiografic Le roman d’une princesse), diverse cugetări rămân şi peste ani. În epocă impresionează titlul celei care scria.

Opera scriitoricească a Elisabetei e foarte întinsă. Cea mai mare parte e scrisă în grabă, e neşlefuită. Ea credea că în literatură contează spontaneitatea, nu truda căutării cuvintelor. Cele mai multe din scrierile ei au rămas necitite. Criticii literari nu s-au aplecat asupra scrisului ei. Statutul ei de regină i-a îndepărtat pe cutezători (cu excepţia lui T. Maiorescu şi D. Caracostea, care au cutezat, dar prudent şi ei). În poemul „Regina”, Elisabeta simte nevoia să justifice tăcerea din jurul operei sale: „Toţi strigă ura în  jurul meu/, Se-nchină toţi ca la o icoană/ Pe cap dorm noaptea cu coroana/ De aur, ziua stau pe tronu-mi/ Zâmbind prea graţios mereu/ Căci doar sunt o regină!/ De ce v-aţi pierde vremea voi /Citind ce scriu?. Degeaba toate! /Abia când voi fi moartă poate /Mă veţi vedea ce-am fost spre a zice:/ A fost aproape om ca noi! /Păcat , c-a fost regină!”. S-au pronunţat asupra scrisului ei şi unii oameni politici, cum a fost P.P.Carp, care găsea ridicule pretenţiile poetice ale reginei (Carp îşi aducea aminte de prestaţia sa de critic literar la începuturile Junimii). Lui Carp realizările scriitoriceşti ale reginei i se par „o artificială sforţare”. Nu lua ea excitante pentru a găsi rime  versurilor sale? (aşa circulau zvonurile şi P.P.Carp părea înclinat să le dea crezare, plecând de la programul zilnic al reginei, care începea, ca şi al regelui, de altfel, foarte devreme). Nu se trezea ea mai totdeauna la patru dimineaţa, ca să scrie versuri? (în realitate se trezea la şase şi nu se poate controla dacă îşi începea ziua cu versuri). P.P.Carp ar fi preferat ca o regină să dea ţării moştenitori, şi nu versuri.

Elisabeta e cea mai productivă regină în câmpul literar din epoca sa în Europa. Dar talentul ei nu e unul ieşit din comun. Şi nu se manifesta doar în scris. Regina brodează, tricotează, pictează şi mai ales cântă. Îi încurajează şi îi susţine pe  artişti cu generozitate, G. Enescu sau N. Grigorescu, şi nu numai ei, datorându-i enorm. Are gust artistic. O excelentă cultură. „O convorbire cu ea era o adevărată plăcere intelectuală”, îşi aminteşte I.G.Duca.

De trei ori pe săptămână Elisabeta organiza serate muzicale şi literare. Indiferent dacă se găsea la Bucureşti, la Sinaia sau chiar la Segenhaus. Scrie muzicianul Carl Flesch: „De trei sau patru ori pe săptămână se cânta muzică  de cameră, de tot felul, intercalată cu solo-uri instrumentale şi vocale.” Multă vreme aceste întâlniri au fost organizate de secretarul particular Edgar Dall’Orso şi de violoncelistul Dinicu. De regulă se cântau Bach, Handel, Brahms. Printre invitaţi, în 1897, a fost şi pianistul Ignace Paderewski. Elena Bibescu îl aduce pe G. Enescu, artistul român care va cuceri definitiv familia regală şi pe care Elisabeta îi va sprijini toată viaţa. În afara cenaclului său, Elisabeta se ocupa de pictură şi de broderie. A inventat chiar o cusătură care-i poartă numele şi pentru care a luat medalia de aur la Expoziţia Universală de la Paris din 1900. E statornic cucerită de pictura lui N. Grigorescu şi-i va cumpăra acestuia foarte multe lucrări.     

Ridicarea Castelului Peleş creează acel cadru binevoitor care sporeşte şi diversifică mereu creaţia poetică a reginei. Castelul îi place. „Este de o  frumuseţe izbitoare, îi scria ea mamei sale, doar lemn foarte bogat, covoare închise la culoare din belşug, iar în rest culori care se armonizează perfect; este exact locuinţa la care am visat de la 15 ani şi pe care i-o descriam tatălui meu. Ce ciudat să vezi la patruzeci de ani că visul îţi devine realitate!” Castelul e înzestrat cu tot confortul, cu centrală proprie şi curent electric. Şi este mobilat potrivit gustului celor doi suverani, cu un lux inimaginabil, într-un amestec de stiluri greu de închipuit. Elisabeta are în acest castel tot felul de locuri ale ei: dormitorul cuplului regal, o capelă de inspiraţie bizantină, budoarul reginei, atelierul reginei, biblioteca sa, paradisul dantelelor, pretutindeni culoare, peste tot tablouri, foarte multe tablouri, unele de remarcabilă valoare, decoraţii interioare… Multe sunt datorate cunoscuţilor sau prietenilor reginei: Gustav Klimt, Dora Hitz, Lecomte du Nouy… Regina are şi o curte a sa, formată din două doamne de onoare, mai multe domnişoare de onoare, o mare maestră a veşmintelor, o mareşală a Curţii, o secretară, un secretar, un bibliotecar.