Baladă pentru Reykjavik/ de Lucian Vasilescu

Autor: Lucian Vasilescu 08.07.2016

Din câte îmi amintesc, este pentru a doua oară când Islanda este în atenţia întregii lumi datorită sportului. Acum, în vara lui 2016, datorită prestaţiei excepţionale a naţionalei islandeze de fotbal la Campionatul European şi din pricina felului în care islandezii, jucători şi suporteri, au ştiut să sărbătorească împreună o înfrângere glorioasă, cea din meciul cu Franţa. Au fost, acestea, momente (din ce în ce mai) rare, momente care transcend sportul şi dau măsura solidarităţii, a mândriei, a demnităţii, a forţei unui popor iată... atât de puţin numeros, dar atâta de mare.

Cu mulţi ani în urmă, Islanda a mai ţinut prima pagină a cotidienelor, inclusiv a celor din blocul comunist. Era în 1972 şi la Reykjavik (foto) s-a desfăşurat meciul pentru titlul mondial la şah între campionul en titre, sovieticul Boris Spasski, şi challangerul american Bobby Fisher. Inclusiv în Republica Socialistă România meciul a stârnit un imens interes, în aşa măsură încât în principalele ziare ale vremii erau publicate, zilnic, rezumatele meciurilor sau, după caz, poziţiile în care se ajunsese la întreruperea unor partide. A fost înfruntarea secolului: niciun alt meci de şah, niciodată până atunci şi nici de atunci încolo, nu a mai stârnit un asemenea interes. Asta pentru că nu era doar o dispută şahistică, era înfruntarea dintre două sisteme: cel comunist, reprezentat la cel mai înalt nivel de un jucător sovietic, însoţit de o uriaşă (şi aparent imbatabilă) echipă de analişti şi cel democratic, reprezentat de un tânăr şi genial jucător de şah.

Meciul a început la 11 iulie 1972 şi a durat o lună şi jumătate. Prima partidă a fost câştigată de Spasski. La al doilea meci, Fisher nu s-a prezentat, aşa că scorul a devenit 2-0 pentru sovietic. Părea un handicap imposibil de surmontat, cu atât mai mult cu cât, la final, în caz de egalitate, deţinătorul titlului era în drept să şi-l păstreze. Ce a urmat a fost istorie: Fisher a dat cu Spasski şi cu toată echipa lui de analişti de toţi pereţii şahului şi l-a pulverizat. Scor final: 12,5-8,5 pentru american. Delir. Mai puţin în URSS, unde şahul era considerat un foarte important instrument de propagandă, care trebuia să pecetluiască superioritatea intelectuală a omului comunist. 25 de ani de dominaţie sovietică în şah fuseseră anihilaţi la Reykjavik.

În 1975, Bobby Fisher ar fi trebuit să-şi apere titlul mondial în faţa unui alt şahist sovietic: Anatoli Karpov. Dar Fisher era un geniu şi era conştient de asta. Iar un geniu nu face proba genialităţii de două ori. Aşadar, americanul nu s-a prezentat la meci, iar titlul i-a revenit, fără glorie şi fără luptă, lui Karpov.

De altfel, Fisher nu a mai participat la nicio competiţie oficială vreme de 20 de ani. Până în 1992 când, pentru a sfida imixtiunea sângeroasă a NATO, în frunte cu Stalete Unite, în fosta Iugoslavie, l-a invitat pe fostul său adversar, acelaşi Spasski, pentru un meci ostentativ, tocmai în Iugoslavia.

Din pricina acestui gest a devenit persona non grata în SUA (vă mai amintiţi de refuzul lui Muhammad Ali de a se înrola şi de a lupta în Vietnam?)

Hărţuit de autorităţile americane, Fisher a bântuit încolo şi încoace prin lume, până în 2005, când a solicitat şi a primit cetăţenie islandeză.

Trei ani mai târziu, cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, geniul răzvrătit Bobby Fisher avea să se stingă din viaţă, la reşedinţa sa.

Din Reykjavik.