Ora de religie şi desenele animate/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu 07.07.2016

Aflu de la mai mulţi prieteni că, la ora de religie, copiilor lor, unii aflaţi în şcoala primară de la clasele zero în sus, li se pun şi desene animate. Găsesc câteva probleme în această chestiune deloc hilară, nicidecum minoră.

Întâi de toate, este vorba despre părinţii care sunt creştini ortodocşi şi ar vrea cu onestitate ca şi urmaşii lor să aibă parte de o educaţie religioasă decentă. De aceea îşi şi asumă anumite norme şi valori creştine. Alţii, măcar din motive pedagogice, limitează desenele animate la doar o oră pe zi – mă gândesc la un caz concret –, tocmai ca să ofere copiilor şi altceva. Dacă tânărul se mai şi joacă pe tabletă, se reduce din timpul alocat desenelor. Iată însă că ora respectivă de desene primeşte un supliment neaşteptat, tocmai de la şcoală – căci sunt şi alte prilejuri în care învăţătoarea, nu numai profesoara/profesorul de religie, recurge la un asemenea mod de a pune copiilor desene animate, ca să scape, cum s-ar zice, în loc să-şi facă treaba. Se practică în mod curent şi la grădiniţă...

Există desigur şi desene animate pe tematici biblice. Şi acestea li se pun copiilor la ora de religie, pe alocuri, cel puţin în Bucureşti. Dar şi aici întrezăresc câteva probleme. În mod cert, este o modalitate de a fi pus la curent într-un mod simpatic cu poveştile biblice, iar pentru copii pare a fi ideală. Cu toate acestea, majoritatea acestor desene animate sunt realizate de neoprotestanţi. Personal, nu ştiu să existe desene animate realizate de ortodocşi, cel puţin în România. Iată şi problema: uneori, date fiind diferenţele confesionale, aceste desene induc copiilor versiuni biblice ale confesiunii care le produce. Veţi spune că Biblia este una singură – aşa este. Numai că uneori aceste banale desene animate pot fi şi preparări subliminale ale viitoarelor lupte interconfesionale la care tinerii şi cei maturi vor participa vrând-nevrând.

Tot fără să realizăm conştient, nici desenele animate, nici filmele cu subiect religios nu sunt sută la sută sănătoase pentru formarea duhovnicească/spirituală viitoare. În cazul ortodocşilor, pentru care icoana este o temă centrală, filmul, desenul sunt un fel de caricatură. Riscul este ca atunci când te vei ruga, în loc să ai în minte icoana lui Iisus, să spunem, vei avea chipul văzut în desene animate ori în celebrul film al lui Franco Zeffirelli în care rolul Mântuitorului este jucat de Robert Powell...! Este o problemă imensă asupra căreia ar merita să medităm cu atenţie, mai ales noi, cei maturi, mai cu seamă clericii. Rareori auzi însă în Biserică asemenea abordări. Să ne înţelegem: nu este cazul să aruncăm la coş toate aceste producţii mai mult sau mai puţin artistice (filme, desene animate etc. cu tematici creştine) – ci de a avea un licăr de trezvie şi un dram de discernământ.

Problema se poate discuta şi din perspectivă, hai să-i spunem, ecologică. Ecologia a constituit un punct pe ordinea pe zi a recent încheiatului Sinod Panortodox. Ca şi catolicii – vezi superba enciclică „Laudato si”, difuzată anul trecut – ortodocşii îmbrăţişează şi promovează valorile ecologice. Un omuleţ, un copil, care priveşte tot timpul la desene animate şi se joacă peste măsură pe tabletă va deveni, în timp, un mic roboţel, iar în viitor, un potenţial zombi. Nu-l învaţă nimeni să se bucure de soare şi de nori, de copaci, de păsări şi de fluturi, de toate frumuseţile lumii şi-ale vieţii. În loc să se joace direct cu ceilalţi copii, devine sclavul spaţiului virtual...

Ce vizionează tinerii în desenele animate – este o problemă imensă şi intens discutată. În mod evident, sunt şi desene educative, reuşite, cu imens umor. Eu însumi mă uit şi astăzi cu mare plăcere (la cincizeci de ani), la desenele în genul lui Disney. Este un univers nesfârşit, deja, despre care s-au scris biblioteci. Ce putem face, cum putem proteja tinerii de abundenta agresivitate promovată pe această cale? Să recunoaştem, multe dintre desenele animate de astăzi aparţin mai degrabă genului horror – şi, trebuie să fiu corect, nu am cunoştinţă ca la ora de religie ori la şcoală, în general, să fi fost vizionate şi asemenea producţii. Dar şi răgetele inumane care apar în fiece episod într-un film aparent inocent precum „Scooby-Doo” ar trebui să dea de gândit...

Pe de altă parte, sunt desene – iar la ora de religie aud că li s-au pus – care provin din spaţiul rusesc (poate mai vechi, cel al fostei URSS) unde găsim nu numai imagini nostalgice la adresa comunismului, dar şi mesaje subliminale de actualitate cu privire la conflictul Rusiei cu lumea civilizată. Concret, într-un desen banal, numit „Masha şi ursul” vei vedea de câteva ori, undeva în fundal, un tren pe care scrie, ciudat, „Moscow-Alaska”. În plus, ursul, un personaj foarte simpatic de altfel, pare a fi un fel de activist sovietic nostalgic care deţine în camera sa o imensitate de medalii pe un perete etc. Nu cred că este normal să li se pună unor copii de şcoală generală astfel de lucruri destinate să edulcoreze imaginea comuniştilor ori a amicilor răsăriteni – şi părinţii, şi profesorii ar fi cazul să fie mai atenţi...

Problema cea mai gravă însă este aceea că profesorul nu găseşte resursele de creativitate, de inteligenţă, de energie, de generozitate astfel încât să ofere o oră de religie aşa cum ar trebui, începând chiar de la clasa zero în sus şi se degrevează astfel cu nonşalanţă de obligaţii. Nu mai spun că procedând astfel alimentează cu argumente în plus tabăra celor care subminează constant predarea religiei în şcoli.

Nu te duce mintea şi inima să le vorbeşti copiilor despre Dumnezeu şi despre frumuseţile Creaţiei? Rezolvarea este simplă: taci şi ascultă-i. Vei învăţa de la ei, căci sunt mult mai aproape de Dumnezeu decât noi, cei maturi. Ora de religie ar trebui să fie un dialog – „dialogul este ultima fibră a Creaţiei”, spunea Pr. Dumitru Stăniloae – un dialog continuu în care profesorii să (se) joace doar (în) rolul de monitor. Cei care sunt capabili să vorbească cu adevărat despre Dumnezeu sunt înşişi copiii!...