Nunta (II)/ de Gabriel Klimowicz

Autor: Ziarul de Duminica 29.07.2016

Trecuse aproape o lună de la nuntă. În cele două săptămâni de lună de miere, petrecute la hotelul Metropol din Monte Carlo, Afrodita se distrase, dar se şi plictisise. La început a fost impresionată de luxul hotelului şi de serviciile extraordinar de bine puse la punct, dar în câteva zile s-a obişnuit cu toate. Parcă se născuse în opulenţa drapată în mătăsuri şi mahon, cu detalii aurite, a lumii occidentale de cinci stele. În schimb, trebuia să stea tot timpul cu Nikita şi asta o plictisea. Nikita îi vorbea numai despre afaceri şi îi împuia capul cu lucruri pe care nu le înţelegea sau purta conversaţii interminabile la telefon. Nu avea cu cine să schimbe o vorbă. În plus, seara, ce folos dacă mâncau mâncăruri dintre cele mai scumpe în restaurante simandicoase, cu orchestre renumite, dacă Niki nu dansa. Şi acolo îi vorbea tot despre afaceri. Noroc că Niki avea bani şi, de când n-o mai însoţea la cumpărături şi îi dăduse pe mână un card, Afrodita putea, din când în când, să evadeze prin magazinele luxoase din uimitorul oraş. La început se speriase văzând preţurile. Dar, pentru că Niki nu protesta nicodată, ba chiar o îndeamna la cumpărături, îşi permise o geantă încăpătoare, un fel de sacoşă marca Louis Vuitton, care o costase mai mult de 1.000 de euro. Nikita se uita cu dispreţ la tot jaful ăsta snob, întrebându-se cum poate o simplă geantă să facă atâţia bani, dar o considera pe nevastă-sa ca făcând parte din propria lui imagine, de prosper om de afaceri, aşa că banii aruncaţi pe astfel de prostii, îi considera cheltuieli de reprezentare. Ştia cât se poate de bine ce mult contează imaginea în afaceri. În primele zile, când încă Nikita mergea cu ea la cumpărături, Afrodita probă nişte sandale care-i plăceau cât de cât, deşi erau un model ca de pe vremea bunicii. Se amuză teribil când văzu denumirea firmei: Prada. Îl întrebă ghiduşă pe Niki, „dacă „prada” e aici, unde-i hoţul?” Află însă, cu uimire, că Prada e una dintre cele mai renumite firme din lume. Nu auzise de ea până atunci. Până să se mărite nu avea nici o importanţă de la ce firmă chinezească era încălţămintea. Niki o întrebă dacă îi plac sandalele pe care le probase, dar Afrodita, nehotărâtă, şovăia. Erau comode, într-adevăr. Plictisit, Niki nu mai stătu la discuţii şi scoase imediat cardul: costau 600 de euro. Şi, tot aşa, luă cunoştinţă, rând pe rând, cu cele mai importante firme de la care îşi putea achiziţiona toate accesoriile necesare unei femei bogate: Chanel, Prada, Armani, Louis Vuitton, Hermes. Până să treacă cele două săptămâni, se obişnui şi cu acest stil de a-şi face cumpărăturile. Deja nici nu se mai uita la preţuri. Se uita numai la firmă. Aşa că, atunci când reveni în Bucureşti, Afrodita era în mod vizibil schimbată. Era îmbrăcată şi purta bijuterii de la cele mai renumite firme din lume, în plus avea conştiinţa femeii bogate, care e sigură că toate i se cuvin şi orice capriciu, oricât de costisitor, trebuie satisfăcut imediat. Noul ei „look” o făcea să se simtă atât de bine, încât îi diminua chiar şi frustrările sexuale. Nu-l uitase pe Rado. Câteodată visa noaptea că face sex cu el. Rado era pentru ea Făt-Frumos, cel care avea toate calităţile romantice care-i lipseau lui Niki, cel la care se gândea atunci când se simţea prea singură sau când Niki o trata ca pe un obiect.

Într-o zi, la vreo două săptămâni de la revenirea în Bucureşti, se afla la Louis Cafe, cafeneaua pe care o prefera pentru că era aproape de locuinţa lor din Floreasca. Îşi lua, de multe ori, acolo un mic dejun de ora 12.00 bazat pe brânzeturi fine şi avocado. Îi plăcea, aici, cafeaua Cappuccino cu multă frişcă şi posibilitatea de a bea un cocktail din lichior, singurul pe care îl considera acceptabil. Preţul unui astfel de mic dejun era cât leafa pe o săptămână a unui profesor stagiar de fizică sau de matematică, dar Nikita o învăţase să nu se uite la bani. Tocmai îşi savura cafeaua într-un fotoliu confortabil şi privea pe fereastă încercând să-şi născocească o ţintă pentru ziua aceea, când auzi o voce gravă de bărbat cu inflexiuni tandre şi catifelate întrebând-o politicos:

Nu vă supăraţi e liber?

Afrodita simţi instinctiv că bărbatul vrea s-o agaţe, din moment ce o abordează în

cafeneaua aproape goală, practic lipsită de clienţi la acea oră prea matinală pentru obişnuiţii localului. Se întoarse brusc cu o mişcare violentă, gata să-i dea o replică usturătoare când dădu de faţa oacheşă, bărbătească, a lui Rado.

–       Vai de mine, ce întâmplare! Bună, Rado! Te rog, ia loc. Ce e cu tine aici la această

oră?

–       Am venit să beau o cafea după o noapte agitată şi când colo, dau peste tine. Sunt foarte

bucuros să te văd. Arăţi spectaculos! Văd că îţi prieşte mariajul.

–       Da. Mă simt foarte bine.

–       Te-ai şi bronzat foarte frumos. Unde aţi fost în luna de miere?

–       La Monte Carlo.

–       Serios? O destinaţie extrem de elegantă.

–       Da. A fost foarte frumos. Din păcate nu a durat decât două săptămâni pentru că Niki a

trebuit să se întoarcă la afacerile lui. Şi aşa era tot timpul cu telefonul la ureche, vorbind în ţară şi aranjând una şi alta.

–       Şi, v-aţi distrat?

–       Da, sigur. Monte Carlo, e Monte Carlo. Dar tu, ce mai faci?

–       Bine. Uite, am avut o întâlnire cu nişte prieteni şi acum după ce îmi beau cafeaua

trebuie să dau puţin pe la „serviciu” să mă vadă şefa, adică nevastă-mea. Trebuie să văd dacă are nevoie de „serviciile” mele de consilier. De obicei nu are nevoie, dar e un fel o datorie a mea, de „serviciu”. Trebuie să-mi câştig banii, cum s-ar spune. Şi, apoi, ar trebui să mă duc şi să prind câteva ore de somn până pe la şase, când am din nou programată o întâlnire cu prietenii la Bamboo. Tu ce faci după ce îţi bei cafeaua?

–       Mă gândeam să mă duc şi să dau o raită prin magazine. Shoppingul mă destinde

întotdeauna.

–       Crezi că aş putea să te însoţesc?

–       Păi, ziceai că trebuie să te vadă şefa.

–       A, m-a văzut şi ieri. Nu trebuie să mă vadă chiar în fiecare zi. Şi, pe urmă, aş vrea să-ţi

arăt un apartament pe care l-am cumpărat de curând chiar aici, în zona Floreasca. E o investiţie a mea, personală. Vreau să-mi spui ce părere ai, am mare încredere în gusturile tale.

–       O, să ştii că am un instinct imobiliar infailibil, se bucură Afrodita că are ce face în

orele următoare. Imediat îmi dau seama dacă e un imobil care merită investiţia.

Afrodita nu era cu maşina pentru că locuia în apropriere, într-o vilă de pe strada Frederic Chopin. Aşa că se sui în maşina lui Rado. Era emoţionată. Bănuia unde poate duce această escapadă.

Casa era la 5 minute de mers cu maşina, înspre Calea Floreasca. Un cartier de case liniştit în care apăruseră deja şi câteva blocuri de trei, patru etaje, construite de dezvoltatorii imobiliari în entuziasmul lor post-revoluţionar. Casa secretă a lui Rado era însă extrem de discretă. Fără etaj, în fundul curţii, mascată de o boltă de viţă de vie bătrână, căţărată pe o construcţie metalică, care adăuga la înălţimea gardului din cărămidă. Casa aproape că nici nu se vedea din stradă. Rado acţionă telecomanda şi poarta garajului se deschise automat. Din garaj se intra direct în casă, aşa că nimeni nu putea să vadă precis persoanele care vin sau pleacă din locuinţa de pe strada Postelnicul Stroe. Era un cuib ideal în care Rado îşi aducea femeile. Afrodita era tăcută şi emoţionată cum nu fusese poate nici la prima ei întâlnire.

Interiorul locuinţei era, în mod surprinzător, de un foarte bun gust. Avea un iz boieresc, cu mobila stil din lemn de nuc, cu covoarele persane de mare valoare care înăbuşeau paşii, cu podelele lăcuite din stejar masiv şi patul imens din dormitor, cu baldachin pe coloane de lemn sculptat, căruia Rado îi zicea „futodrom”.

Rado o luă în braţe de cum ajunse în mijlocul livingului şi o sărută îndelung. Afrodita se lipise de el cu patimă, ca şi când aşteptase demult acest moment. Trupul puternic al bărbatului lipindu-se de al ei o făcu să simtă cum i se înmoaie picioarele. Rado o prinse cu tandreţea lui de om puternic, o ridică în braţe şi o duse în dormitor unde o aşeză cu grijă în patul primitor. Începu apoi s-o dezbrace fără grabă, de parcă ar fi vrut să-i cerceteze fiecare obiect de îmbrăcăminte în amănunt. Afrodita se lăsă pradă pasiunii, savurând lacomă fiecare secundă de plăcere. În momentul în care Rado se dezbrăcă şi el, Afrodita simţi că trăia cele mai voluptuoase clipe din viaţa ei. Nu mai întâlnise un bărbat ca Rado în căutările ei sentimentale. Afrodita, care nu avea nevoie de stimuli prea puternici pentru ca simţurile să-i explodeze, ajunse repede la paroxism. În plus, îl dorea pe Rado de la nuntă. Momentul de plăcere maximă se prelungea însă aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată. Mergea din extaz în extaz, iar Rado era foarte priceput în a o stimula dincolo de tot ceea ce mai simţise până atunci. Astfel încât extazul, prea lung, deveni de la un moment dat dureros, insuportabil. Rado în schimb voia mai mult. Dar se hotărî să aibe răbdare. Petrecură toată ziua în pat adăpându-se însetaţi unul din altul până la venirea serii.

Afrodita sări ca arsă când văzu că se făcuse deja ora la care Nikita se întorcea de obicei de la serviciu. Se îmbrăcă în grabă.

–       Sper să ne vedem din nou cât de curând, îi spuse ea sărutându-l pe Rado.

–       Te conduc până la poartă, îi spuse Rado, care în timpul partidei de sex, de-a lungul

întregii zile băuse o sticlă întreagă de Jack Daniels şi acum se ferea să mai iasă cu maşina pentru a o conduce pe Afrodita până acasă. Dar asta nu era o problemă pentru că Afrodita locuia la circa un sfert de oră de mers pe jos.

 

Din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească

 

Fotografia autorului de Eugen Ciocan