Oameni şi salarii

Autor: Sorin Pâslaru 07.08.2016

„Nu mai sunt oameni. Tot Branul caută angajaţi. Sunt oferte peste tot, mergeţi şi vedeţi. Toate pensiunile caută oameni. Li se oferă cazare şi masă, 1.500-1.700 de lei şi tot nu vin. Eu sunt singurul ospătar aici (la o pensiune cu 47 de locuri – n. r)”, spunea duminică dimineaţă, 7 august, un angajat al uneia dintre cele mai mari pensiuni din Bran.

Cu o rată constantă de creştere economică în ultimii patru ani de peste 3% din PIB şi cu o scădere substanţială a TVA care a majorat puterea de cumpărare şi disponibilitatea de a cheltui a oamenilor, România trece iarăşi printr-o perioadă de expansiune. Consumul arată un plus 15% an la an, iar salariul mediu net un plus de 10% în mai 2016 versus mai 2015.

La 70 de kilometri de Bran, la Malu cu Flori, în judeţul Dâmboviţa,  pe drumul între Rucăr şi Târgovişte, oamenii stau la marginea drumului cu 3 kg de prune în aşteptarea călătorului binevoitor. Livezile sunt doar în parte îngrijite, iar agricultura din zonă rămâne încă în cea mai mare parte în era preindustrială.

Această situaţie se poate multiplica la nivelul ţării. Câteva insule, dintre care Bucureştiul şi cele mai mari 10 oraşe, duduie. Există o clasă de 400.000- 500.000 de oameni dintre care unii umplu azi Mamaia şi Sinaia, iar restul sunt la Cluj la Untold, un festival care arată cu adevărat potenţialul de con­sum cultural şi turistic al României. Restul, cu prunele la marginea drumului.

Această insularizare este determinată de factori multipli: lipsa unei infrastructuri corespunzătoare, reticenţa tinerilor de a-şi găsi de lucru în alte oraşe/regiuni decât cele de baştină – care însă este adevărat că începe să se estompeze. Spre deosebire de Occident, unde tinerii sunt încurajaţi să cunoască lumea pe cont propriu la sfârşitul liceului, înainte de facultate, adolescenţii români sunt încă dependenţi de părinţi până la 25 de ani în luarea deciziilor.

România mai are doar 10-15 ani în care cheltuiala cu forţa de muncă este încă redusă. În pofida plângerilor investitorilor, astăzi cheltuiala totală cu un salariat este de doar 1,75 de ori mai mare decât salariul său net, faţă de 2,5 ori în Belgia. Este adevărat că nivelul contribuţiilor sociale este mai mare, însă impozitul pe venit de doar 16% faţă de 40—50% cota marginală de impunere în Occident face diferenţa. De valoarea în sine a salariilor, nu mai vorbim.

Creşterea salariilor, inclusiv artificial, prin majorarea accelerată a salariului minim pe economie din ultimii trei ani, poate fi pe termen scurt dăunătoare pentru înfiinţarea de noi locuri de muncă, însă este un factor determinant în decizia de a investi pentru majorarea productivităţii.

Pe strada Turnu Măgurele din Capitală, lângă service-ul Meridian, un investitor a deschis în urmă cu doi ani o spălătorie auto automată, cu fise, destul de neuzuală pentru Bucureşti. Circa trei luni a stat goală, însă acum, la patru- cinci lei spălarea, cu autoservire, trebuie să pândeşti anumite ore din zi ca să ai loc, deşi are 20 de intrări. La o spălătorie auto, cu muncitori, preţul este de 5-6 ori mai mare.

Astfel de investiţii sunt raţionale într-o piaţă cu forţă de muncă scumpă. Doar creşterea salariilor va forţa cu adevărat investiţiile în productivitate şi atunci se poate intra într-un cerc virtuos al majorării investiţiilor, urmate de majorarea salariilor, ca urmare a creşterii productivităţii muncii. Astăzi, la un „output”– cifra de afaceri a tuturor companiilor din România - de 250 de miliarde de euro şi un număr de 5 milioane de salariaţi, productivitatea medie anuală este de 50.000 de euro.

Multinaţionale precum Orange, Coca-Cola, Protecter & Gamble lucrează cu productivităţi de 400.000 - 500.000 de euro. Benzina acestui cerc virtuos este, în afara investiţiilor, infrastructura de transport care să ofere mobilitate forţei de muncă şi educaţia – adaptarea mâinii de lucru la cerinţele de piaţă.

În aceste condiţii, întrebarea este cum venim de hac creşterii insulare şi cum „destupăm” canalele prin care resursele să curgă acolo unde este nevoie de ele.

Când au stat ultima dată la masă prefecţii, preşedintii de consilii judeţene şi primarii din judeţele Braşov şi Dâmboviţa să pună la punct o strategie prin care forţa de lucru disponibilă din Dâmboviţa, un judeţ cu doar 2 miliarde de euro cifră de afaceri anuală, unde comunele şi oraşele plâng după investitori şi locuri de muncă, să poată ajunge rapid şi să satisfacă cererea de locuri de muncă de pe Valea Prahovei sau Bran, din judeţul Braşov, judeţ cu afaceri de 8 miliarde de euro pe an?

Oamenii, de capul lor, nu pleacă de acasă. De aceea există politici de ocupare şi strategii pentru care deseori se plătesc sute de mii de euro către diverşi consultanţi, pe care apoi îi vedem, eventual, în funcţii de miniştri: să fie găsite soluţii pentru ca „şanţurile” să fie destupate, oamenii să aibă de lucru şi productivitatea muncii să crească.

Cinci-zece ani de cerc virtuos cu o administrare prudentă a parametrilor macro­economici, cu investiţii judicioase în infrastructură şi o reformă a edu­caţiei şi România se poate rupe definitiv de stadiul de subdezvoltare în care se află astăzi.