Casele Bucureştilor (LIV). Interiorul: Frumuseţile mesei/de dr. Alexandru Popescu

În afară de funcţiile sale utilitare 

… „masa” îşi are şi semnificaţii de reunire socială, reprezentare, cu conotaţii estetice care în spaţiul românesc şi-au găsit forme specifice în „anatomia interiorului”, perpetuate şi îmbogăţite în locuinţa modernă.

Desigur influenţa străină nu poate fi trecută cu vederea, astfel încât chiar denumirea principalelor obiecte aflate pe masă aveau o asemenea sorginte:  cuvântul „veselă” – totalitatea vaselor folosite la masă – provenea din  francezul „vaisselle”, iar „tacâm” – serviciu de masă complet, care se aşază  în dreptul fiecărui mesean-provine dintr-un  termen turcesc, dar avea şi alte semnificaţii: „cortegiu”, „alai”. „taraf”, „fel de om, soi”, până la aceea care i-a fost atribuită în anii 1980, de resturi de carne de pui destinate consumului populaţiei.

În proverbe

…masa, ca ocazie de reunire socială,  are adesea şi conotaţii morale: „De la masa bogatului te scoli flămând”; „Când eşti poftit la masă, pleacă sătul de acasă”; „Nechematul nu are loc la masă”; „Frumuseţea nu se pune pe masă”. Şi totuşi, cum se va vedea, obiectele frumoase îşi au locul lor pe masă…

Există şi o serie de expresii tradiţionale cu referire la masă: „Capul (sau fruntea) mesei” = o persoană stimată ;  „A pune (sau a întinde, a aşterne) masa” = a pregăti o acţiune; „A întinde masă mare sau a ţine masă întinsă” = a primi oaspeţi”; „A pune (pe cineva) la masă cu tine” = a trata (pe cineva) ca pe un prieten apropiat; „a sta în capul mesei” – a onora.

Istoria mesei

În perioada Evului mediu, în Europa, ospeţele aveau loc la mase de mari, confecţionate din lemn, iar vesela folosită, farfuriile, potirele erau mai ales din metal, alamă, dar adesea comesenii „se serveau” cu mâna din platourile de mari dimensiuni, după care se clăteau în vase cu apă.

Spaţiile, odăile în care se desfăşurat ospeţele au cunoscut şi ele o evoluţie proprie până s-a ajuns la cele special amenajate şi ornamentate-sufrageriile, atât în reşedinţele aristocratice, rezervate pentru recepţii, cât şi în casele obişnuite.

În ceea ce priveşte spaţiul românesc, mărturii documentare şi arheologice dovedesc că şi la curţile boiereşti şi domneşti, erau folosite vase de sorginte tradiţională, ţărăneşti, cum sunt ulcelele pentru vin, sparte de pământ după toasturi, intrate şi ele în folclor în expresia „oale şi ulcele”,  referitoare la efemerul condiţiei umane…

Şi totuşi, evoluţia şi-a făcut loc şi în acest domeniu, aşa cum o dovedesc izvoarele şi unele contribuţii (Doina Tomescu, „Cum arătau ospeţele domneşti şi boiereşti de odinioară”, în Historia, 3 ian. 2011). Informaţiile provin din lucrarea „Descriptio Moldaviae” de Dimitrie Cantemir, dar şi din scrierile unor călători străini, de exemplu ale lui Paul de Alep şi Antonio Maria Del Chiaro.

Din acesta aflăm despre ceremonialul meselor domneşti: aşezarea domnului la masă era anunţată cu salve de tun; oaspeţii se aşezau la masă potrivit rangului lor; marele stolnic gusta mai întâi bucatele puse înaintea Domnului; existau anumiţi dregători care aduceau la masă diferitele bucate.

O serie de izvoare arată că mâncărurile erau îmbelşugate şi preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană, nelipsind desigur cele tradiţionale.

În general, mobilierul consta din bănci cu spătar aşezate la mese lungi,  care rămân o caracteristica româneasca până în anii 1830.

Faţa de masă, „după obiceiul ţării”, era din pânză de in, foarte fin ţesută.

Din foile de zestre date copiilor lui Constantin Brâncoveanu aflăm şi despre vesela şi tacâmurile folosite la acea perioadă desigur în familiile domneşti şi boiereşti: şervete cu flori de fir, tipsii de argint, de cositor si alama, pahare, linguri, cuţite şi furculiţe, solniţe, toate din argint, lighene, ibrice si sfeşnice.

Şi în acest domeniu apar semne de evoluţie, astfel încât Lady Craven,  în 1786, era impresionată de masa în stil european, la care a fost invitată de Nicolae Mavrogheni, la Bucureşti, pe care se afla vesela din argint, sfeşnice din alabastru, cu flori de rubine şi smaralde.

De la lut la porţelan

Desigur în întreaga Europa o adevărată „revoluţie” a constituit-o apariţia obiectelor de veselă confecţionate din porţelan, „aurul alb”, dezvoltat în China în timpul dinastiei Sung (960-1279), rezultat din prelucrarea caolinului şi a altor materiale. În Europa, abia în 1709 chimistul german Betger a descoperit secretul caolinului – baza porţelanului european alb, dar primele manufacturi de porţelan Rosenthal au apărut abia la sfârşitul secolului XIX, alături de cele de Meissen, Limoges, Sevres.

Este greu de stabilit când a apărut vesela de porţelan în Bucureşti, dar, de la sfârşitul secolului XIX, dar mai ales în deceniile următoare ele şi-au făcut loc pe masele desigur în primul rând ale aristocraţiei şi persoanele avute, dat fiind preţul lor ridicat.

Desigur, de la un moment dat, au apărut şi imitaţiile care pot fi găsite şi în „zestrea” locuinţelor mai modeste, regăsite acum în târgurile de „vechituri” ale Bucureştilor.

În ceea ce priveşte paharele de sticlă, probabil că unele au provenit din manufacturile de  „glajă” din Transilvania, termenul făcându-i loc şi în literatură, cum este un text de Coşbuc în care se vorbeşte de „Palatele de glajă pe-un munte de mărgean”. 

Pe mesele caselor aristocratice din Bucureşti se aflau şi cristaluri autentice, cum erau cele de Boemia.

În ceea ce priveşte tacâmurile, de o preţuire deosebită se bucurau cele argintate provenite mai ales din Rusia, alături de samovare.

Farfuriile la Caragiale

Desigur şi în Bucureşti au apărut ateliere chiar fabrici de ceramică, dat fiind că în solul oraşului se găsea din plin lutul necesar.

Vesela confecţionată din acest material era mai modestă şi mai ieftină, accesibilă şi păturilor modeste, iar comercializarea se făcea şi prin intermediul ţigăncilor chivuţe, cum aflăm din schiţa lui Caragiele „Două loturi”. Lefter Popescu, exasperat că nu poate găsi biletele de loterie pe care le credea câştigătoare, sparge „frumoase farfurii, cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe îngust pe buză” pe care soţia sa le schimbase pe nişte haine vechi cu o chivuţă, argumentând că „Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una!”, ceea ce nu era cazul…