Modificări ale legii dreptului de autor la nivel comunitar/ de Drd Monica Lupaşcu

Autor: Ziarul de Duminica 09.09.2016

În luna august a acestui an (2016), a fost expus, la nivel online, un document de lucru al Comisiei Europene, ce reprezintă poziţia, neoficială în prezent, faţă de anumite problematici corelate cu domeniul dreptului de autor. Textul Documentului – intitulat „Draft Impact Assessment on the modernization of EU copyright rules” – identifică trei obiective ale iniţiativei comunitare şi anume: (i) asigurarea unui acces sporit către conţinutul online, (ii) adaptarea excepţiilor la mediul digital şi trans-frontalier, (iii) obţinerea unei bune funcţionări a pieţei aferente dreptului de autor.   

În ceea ce priveşte cel de-al treilea scop menţionat, vom aduce în prim plan problematicile în care se menţionează, ca o carenţă a bunei desfăşurări a pieţei europene, imposibilitatea titularilor de drepturi de autor de a controla şi, implicit, de a obţine profitul aferent utilizărilor de materiale uploadate/ încărcate la nivelul platformelor de tip user generated content (ugc).  Faţă de interesul titularilor de drepturi, documentul menţionat indică printre posibilităţile de rezolvare a acestei problematici, modificarea dispoziţiilor aplicabile răspunderii furnizorilor de servicii, astfel încât răspunderea acestora să nu mai fie condiţionată de încunoştinţarea furnizorului cu privire la existenţa unui material ilegal găzduit ci să se declanşeze ca urmare a neconformării obligaţiei de implementare a unei tehnologii eficiente şi proporţionale de identificare a conţinutului de tipul YouTube Content ID.

În concret, se intenţionează modificarea a ceea ce în prezent se cunoaşte a fi procedura de “notice and take down” regăsită la nivel internaţional şi comunitar şi care presupune că orice materiale ilegale, deci inclusiv cele care încalcă drepturile de autor, pot fi eliminate(şterse)printr-o notificare transmisă furnizorului (de servicii de tip hosting/găzduire) de către titularul de drepturi, în care acesta va trebui să identifice toate materialele distribuite/uploadate fără autorizarea acestuia şi care reprezintă o încălcare a drepturilor deţinute. Temeiul acestor acţiuni este art.14 din legea comerţului electronic, corespondentul acestuia din Directiva comerţului electronic ori secţiunea 512(c) din Digital Millenium Copyright Act.

Nu este vorba de un simplu amendament la lege pentru că, aşa cum vom încerca să evidenţiem pe scurt, se doreşte o schimbare majoră în domeniul dreptului de autor, prin extinderea posibilităţilor de control a titularilor de drepturi în dauna userilor şi a deţinătorilor de platforme ugc.

În primul rând trebuie remarcat că legislaţiile actuale nu fac decât să transpună principii de drept fundamentale ce se aplică cu preponderenţă pe tărâm procesual civil şi care au în vedere sarcina probei, fiind cunoscut căcel care face o susţinere în faţa instanţei trebuie să o şi probeze. Nu suntem într-adevăr pe tărâm procesual, dar faptul că titularului de drepturi îi este impusă informarea cât mai detaliată cu privire la materialele utilizate fără autorizare îşi găseşte justificare şi în rolul pe care acest titular îl va avea în faţa oricărei instanţe în încercarea de recuperare a eventualelor prejudicii, şi anume acela de reclamant. În plus faţă de aceasta, nu trebuie să ignorăm faptul că rezolvarea unor probleme printr-o procedură extrajudiciară cum este aceasta, adică fără concursul organelor judiciare, ar impune măsuri suplimentare sau care cel puţin să echivalentele aprecierii obiective ce s-ar fi putut realiza în faţa unei instanţe.

Actor incubit probatio sau transpus în legislaţia procesual civilă  – „Cel care face o susţinere trebuie să o dovedească” (art.249 NCPC) are în vedere, într-adevăr, faptul că o prioritate constă în probarea celor pretinse, iar transpunerea în domeniul dreptului de autor ar consta în regula că cel care se pretinde titular  al vreunui drept de autor trebuie să demonstreze atât dreptul său împotriva celui pe care îl reclamă, cât şi materialele asupra cărora acest drept pretins poartă, probare ce nu poate fi realizată în lipsa unei corecte identificări a conţinutului pretins ilegal. Dar anterior acestui stadiu al probării, reclamantul îşi poate valorifica drepturile sau interesele legitime doar prin formularea unei cereri de chemare în judecată, document ce reprezintă principalul instrument de realizare a dreptului şi de investire a instanţei. Adagiul latin identifică în realitate două concepte – existenţa unei susţineri (cereri, solicitări) formulate şi o probare a acestei susţineri.

Similar condiţionării procesului civil prin formularea unei cereri de chemare în judecată, practic a formulării acelei susţineri de care se vorbea şi în NCPC, orice titular de drepturi de autor pretins încălcate în mediul online, este obligat, înainte de toate, de a-şi exprima în mod expres pretenţiile sale în faţa deţinătorului platformei care găzduieşte materialele, prin probarea sa ca titular şi mai apoi prin identificarea materialelor distribuite ilegal, toate acestea realizându-se în mod uzual prin adresarea unei notificări către furnizorul de servicii.

Atragerea la răspundere a furnizorilor de hosting (deţinători ai platformelor online de tip user generated content) se poate realiza în baza art.14 din Legea comerţului electronic, text care transpune, de atfel, un principiu ce se dorea a fi unitar la nivelul legislaţiei comunitare, şi anume acela potrivit căruia aceşti furnizori de servicii pot fi traşi la răspundere doar dacă au cunoştinţă de faptul ilicit, iar singura modalitate de avertizare a acestuia era, în mod firesc, notificarea adresată de titularul dreptului de autor deţinătorului platformei în cauză, prin care erau necesar a fi identificate toate materialele ilegale – distribuite/ utilizate fără autorizare.

Mai mult decât atât, normele de punere în aplicare a Legii comerţului electronic, precizează în mod clar în cadrul articolului 11 faptul că furnizorii de servicii online, aşadar inclusiv cei care furnizează servicii de hosting – găzduire a oricăror materiale şi informaţii online, nu au obligaţii de monitorizare a conţinutului stocat.

„Art. 11. – (1) Furnizorii de servicii ale societăţii informaţionale, care oferă  serviciile prevăzute la art. 12-15 din lege, nu au obligaţia de a monitoriza informaţia pe care o transmit sau o stochează şi nici obligaţia de a căuta în mod activ date referitoare la activităţi sau informaţii cu aparenţă nelegală din domeniul serviciilor societăţiiinformaţionale pe care le furnizează.”

Existenţa acestor tipuri de dispoziţii face dificilă în prezent sarcina titularilor de drepturi care, pentru a elimina materialele ilegale, se văd nevoiţi a analiza activitatea zilnică a sute de platforme şi de a transmite sute de mii de notificări şi aceasta într-un mod susţinut, întrucât diseminările variază de la zi la zi şi privesc un număr variabil de utilizatori. Mai mult decât atât, blocarea sau eliminarea materialelor deja nu mai reprezintă o opţiune, întrucât în afara unei limitări a diseminării, titularul de drepturi nu obţine niciun câştig real. Tocmai de aceea, ceea ce se doreşte prin modificările legislative menţionate este obligarea furnizorului de servicii informaţionale de a plăti licenţe corespunzătoare fiecărei utilizări de materiale protejate de drepturile de autor, fapt realizabil doar prin implementarea unei tehnologii cu funcţionalităţide monitorizare şi identificare a fiecărui act de încălcare a drepturilor de autor.

Schimbările legislative marcate în documentul comunitar aduc în prim plan o modificare care nu afectează doar actuala legislaţie din domeniul dreptului de autor ci înseşi principii fundamentale de drept, de tipul celor menţionate (sarcina probei) întrucât scopul acestor rectificări este de a prelua obligaţia monitorizării şi căutării posibilelor ilegalităţi din sarcina titularilor şi a o pune pe seama unor intermediari cum sunt de altfel platformele care găzduiesc materiale uploadate de utilizatori. Practic, dreptul titularului se doreşte a fi garantat şi realizat printr-o acţiune externă şi independentă de voinţa acestuia, întrucât nu mai este nevoie de o solicitare expresă şi nici de identificarea materialelor prin care dreptul său ar fi fost afectat, deţinătorul platformei fiind cel care trebuie să ia toate măsurile pentru a se asigura că drepturile oricărui titular asupra oricăror materiale nu sunt încălcate.

Ceea ce se urmăreşte este ca tuturor faptelor de încălcare a drepturilor de autor să le fie conferite un regim special similar infracţiunilor, în care, pentru declanşarea acţiunii penale, nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, altfel spus a acelor infracţiuni care se subsumează regulii generale din domeniul dreptului penal şi anume principiului oficialităţii. Similitudinile nu sunt întâmplătoare, dacă avem în vedere reprezentarea în concret a acestui principiu al oficialităţii, care este prevăzut în toate legislaţiile penale moderne. Potrivit acestuia, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel. Principiul obligă, printre altele, ca procurorul şi organele de urmărire penală, de îndată ce au cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, să efectueze din oficiu urmărirea penală. De asemenea, şi instanţa de judecată, după ce a fost sesizată cu judecarea unei cauze penale, îndeplineşte din oficiu toate actele ce intră în atribuţiile acesteia. Similar îndeplinirii din oficiu a actelor penale, adică fără plângerea persoanei vătămate, se doreşte a fi protejate şi drepturile de autor, în aceste situaţii nemaifiind necesară nicio solicitare din partea titularului, ale cărui pretenţii pot fi interpretate ca nemaiavând un caracter personal sau putând fi catalogate chiar ca obligatorii în circumstanţa în care titularul nu trebuie să facă niciun act de atestare a sa sau de probare a legăturii dintre acesta şi materialele contrafăcute, rămânând de obligaţia altor entităţi să monitorizeze şi să analizeze orice materiale prin care drepturile titularului ar fi afectate.

Dacă ne întoarcem strict la domeniul dreptului de autor, recunoaştem că o protecţie adecvată a drepturilor titularului nu se poate, într-adevăr, realiza decât printr-o constrângere cât mai adecvată a posibilităţilor de încălcare a acestor drepturi. Dar constrângerea trebuie să fie proporţională cu specificul dreptului ce se doreşte a fi apărat şi cu natura ilegalităţii. Aşa cum se poate observa printr-o simplă apreciere a textului ce identifică realizarea principiului oficialităţii pe tărâm penal, persoanele care dobândesc atribute de monitorizare a actelor ilegale sunt procurorul şi alte organe de urmărire penale, fiind menţionată mai apoi instanţa cu rol în realizarea oficialităţii, toate aceste fiind organe specializate în aprecierea caracterului ilegal al unei fapte. Deşi vor fi încărcaţi cu atribuţii identice acestor organe specializate, dacă avem în vedere obligaţia de monitorizare şi de depistare a materialelor care încalcă drepturile de autor, platformele online nu ar putea susţine o astfel de activitate şi chiar dacă unele, în mod voluntar, ar fi de acord cu această sarcină (de tipul YouTube, care a acceptat voluntar implementarea unui astfel de sistem de monitorizare) care le-ar încărca activitatea, îndeplinirea unei astfel de activităţi ar avea ca efect numeroase abuzuri, dacă ţinem cont doar de lipsa de obiectivitate a unor entităţi nespecializate.

Dar argumentul care dobândeşte cea mai mare consistenţă împotriva unor astfel de modificări legislative, este nu atât cel al neprofesionalismului platformei obligate să monitorizeze un conţinut pe care doar îl găzduieşte şi nici cel al posibilelor carenţe ale unui sistem automatizat care nu poate aprecia în mod obiectiv care sunt utilizările permise şi ce poate fi catalogat utilizare ilegală. Aceste schimbări legislative par a nu ţine cont de însăşi natura drepturilor ce se doresc a fi protejate, drepturi şi interese complet diferite de cele protejabile prin legea penală, prin care se urmăreşte pedepsirea persoanelor care săvârşescfapte periculoase pentru ordinea publică şi pentru viaţa socială. 

Existenţa unor infracţiuni specifice dreptului de autor (care, oricum, nu scapă numeroaselor critici) nu constituie un argument pentru care toate posibilele acte ilegale din domeniul dreptului de autor să dobândească caracter infracţional.

Aşa cum am menţionat, specificul modificărilor urmărite şi similitudinile dintre acestea şi materia penală, nu sunt întâmplătoare, urmărindu-se, cel mai probabil, asocierea tuturor faptelor de încălcare a drepturilor de autor cu o răspundere penală, deşi răspunderea cuvenită naturii patrimoniale a acestor drepturi este, în mod clar, cea civilă, denumită, nu întâmplător reparatorie, adică prin care se urmăreşte repararea unui prejudiciu prin încălcarea unui drept subiectiv. 

Dar, aşa cum se poate observa în general, la nivel internaţional, asistăm la ceea ce se poate numi un interesant fenomen de apropiere între răspunderea civilă şi cea penală, care, cel mai probabil, va conduce la o bulversare a fundamentelor şi orientării generale ale sistemului represiv în mai multe state, cu riscul de întoarcere la confuzia originară dintre reparaţie şi pedeapsa represivă.