Ioana Duda: „Scrisul îmi dă sens. Am şi eu un rost pe lumea asta. Iar asta e pe viaţă... Nu vreau să fac parte dintr-un curent. Vreau doar să scriu”/ de Stelian Ţurlea

„Mi-e tot mai greu să vorbesc despre mine. Cred că nu sunt nimic altceva în afară de un mesager. Uneori cred că sunt un înger care a ales să trăiască printre oameni. Dar nu mai am decât o certitudine în ceea ce priveşte existenţa mea: sunt o expresie a artei. M-a ales. In rest, nimic din ceea ce eu sau cei din jur cred că sunt nu contează. Tocmai de aceea singurul meu vis e să trăiesc pe malul marii, cât mai departe de oameni, unde să scriu şi să citesc şi să vorbesc cu marea. Să vorbesc în tăcere cu ea. Să fiu pe malul mării. Să exist acolo. Şi asta mi-ar fi îndeajuns.”

– Stimată Ioana Duda, aţi publicat la editura Herg Benet prima dvs carte „Instinct”, urmează o a doua, „Jurnalul primei mele morţi”. Aţi apărut din neant, să zic aşa. Ce v-a determinat să deveniţi scriitoare, să continuaţi şi să perseveraţi?

– Nu m-a determinat nimic. A fost un gest necontrolat. Inconştient. Aşa cum sunt mai toate gesturile mele. Sunt avidă după lumina reflectoarelor. Ador să fiu în centrul atenţiei. Imi plăcea, când eram jurnalistă să îmi văd numele scris. Sunt narcisistă, bineînţeles. Spun mereu că sunt o zeiţă. Am început să scriu dintr-o joacă. Si am văzut că lumii îi place. Aşa că, la început, le-am scris exact ce voiau să citească. Am o intuiţie fantastică. Aşa că ştiam clar ce vor. Si le dădeam.

Dar într-o zi nu mi-a mai fost îndeajuns. A început să mă apese falsitatea asta. Mi s-a făcut dor de metafore, de alegorie. De subtil. Şi l-am citit pe Bukowski. Apoi pe Anais Nin. Şi am zis: ia să încerc să mă scriu. Aşa. Exact aşa cum sunt. Cu  dracii şi durerile, şi frustrările şi furiile mele. Si încet-încet scrisul meu a început să se contureze. Exact ca un copil. L-am exersat. L-am întors pe toate părţile, până mi-am dat seama că cele mai bune texte sunt cele care se scriu singure. In care las cuvintele să se aşeze singure. Iar eu sunt în transă. Pentru că după ce termin un astfel de text tremur, sunt slăbită, am gura uscată şi transpir. Da. Aşa trebuie să fie. Scriu. Vomit. Nu mă interesează cine ce vrea. E divin. Scrisul e manifestarea divinului, iar eu sunt unealta lui. Si sunt mândră că m-a ales pe mine.

– Cum v-aţi prezenta pe scurt cartea de debut? S-a spus că textele dvs ar fi  „exerciţii de sinceritate”. Dvs cum le vedeţi? De ce aţi ales să vorbiţi despre carte mult mai „îndrăzneţ” decât îi este conţinutul?  

– Nu ştiu cum mi-ai citit textele, dar nu cred că am vorbit despre ea mai îndrăzneţ decât îi este conţinutul. Cartea aia e tot ce am fost eu până la 32 de ani. Ceea ce înseamnă că cine a zis că-i exercitiu de sinceritate, avea dreptate. Anumite texte din ea le-aş rescrie acum. Pentru că atunci când am scris-o nu ştiam de existenţa cuvintelor divine. Cele pe care nu le poţi scrie, pentru că în momentul ăla textul devine banal. Hai să spunem că Instinct a fost un exercitiu literar şi o exorcizare. Aşa mă ştiam eu până atunci şi aşa mă ştiam povesti. Prin unele texte am vrut să epatez, să bravez, să impresionez. Altele le-am vomitat. Şi alea, după cum am spus, sunt cele mai bune.

– Aţi studiat jurnalistica, aţi profesat, încă o faceţi cu textele pe care le publicaţi constant in revista „Catchy”. În cazul dvs, cât de puternică e legătura dintre jurnalist şi scriitor?

– Nu mai public în Catchy de ceva timp. Prefer să scriu doar pe blogul meu.  Fundamental, din punctul meu de vedere, nu există nicio legatură între jurnalist şi scriitor. Dar am observat că emotiile puternice le exprim mult mai bine în fraze scurte. Iar asta am învăţat-o din jurnalism. In rest, puteam să fiu scriitoare şi dacă munceam in fabrica. Sau eram inginer. Pentru că arta nu are nicio legatură cu viaţa pe care noi o credem reală. Arta e de sine stătătoare. Şi când alege să se manifeste, nu o face in functie de anumite criterii sociale sau profesionale. Nu stiu cum şi de ce alege pe cine alege. Habar nu am. Aş vrea să stiu.

– Experienţele personale sunt totul pentru un scriitor? Cât de mult din experienţa personală răzbate în ce scrieţi?

– Nu ştiu ce sunt pentru alţii. Mă feresc tot mai mult să dau sfaturi sau să emit păreri în legatură cu alţi oameni. Dar pentru mine filtrul personal e totul, da. Orice observ, trăiesc, orice poveste de viaţă o raportez la mine. Sunt centrul universului meu. Ti-am spus că-s narcisistă. Si nici nu cred în altruism total. Tot ceea ce scriu e autobiografie. Doar că uneori o spun pe şleau, alteori folosesc alegorii. Pentru că îmi place să mă joc. Si dacă tot am harul ăsta, de ce să nu văd până unde pot mege? Limitele. Ah! Mă tentează. Mereu vreau să văd până unde pot merge, chiar şi în scris.  Vreau să mă scriu. Eugenia Crainic îmi spunea odată că deocamdată eu am nevoie să mă scriu. Aşa este. Mai am câte ceva de clarificat cu mine. Si cred că, până la urmă, e tot o manifestare a nevoii de a fi în centrul atenţiei. Chiar atunci când scriu despre cât de groaznicî sunt, există totusi o anumită aroganţă. Adică le spun oamenilor ”vedeţi, sunt groaznică. Dar există estetică în toată grozăvia asta. Nu toti puteti face asta. Hai, aplaudaţi-mă”. Si apoi mă simt vinovată ca-s arogantă. Si uite aşa mă flagelez la nesfârşit. Si asta mă face să scriu. Si e un cerc pe care nu cred că îl voi rupe vreodată. Stii, mă apasă atât de tare singurătatea uneori, de simt că îmi pierd minţile. Ei, atunci, în cea mai cruntă durere, am tot felul de revelatii şi scriu cel mai bine. Cred că, în adâncul sufletului, aşa vreau să fie. Ca să pot scrie. Să ard, ca să pot scrie. Mă folosesc de oameni. De bărbaţi. De femei. De părinţii mei. De prietenii mei. De cei pe care ii cunosc. Storc tot din ei, imaginez povesti pe care stiu că nu le-am putea trăi, sufăr din cauza asta si scriu. Sunt un fel de vampir.

– Sunteţi o revoltată?

– Nu ştiu dacă sunt neapărat revoltată. Sunt pătimaşă. Mi-a spus un bărbat acum ceva timp: „Eşti fierbinte. Dar nu fierbinte ca celelalte femei. Îţi arde pielea. Şi ţie nu îţi e cald.” Niciodată nu îmi e prea cald. Pentru că eu ard pe dinauntru. Atât de tare, de îmi arde şi carnea.

– Spuneaţi într-un text de prezentare că scrisul e „cauza mea finală. Mă scriu. Şi sper să mă opresc doar când mor.” Puteţi detalia? Aveţi atât de multe de spus? Simţiţi că altfel nu se poate? Cât de mult vă reprezintă citatul din Charles Bukowski („N-o să mă las de scris. E un fel de nebunie”) pe care l-aţi ales mai  demult?

– Răspund de la final înspre început pentru că aşa simt. Uite, doar ce văd numele lui Bukowski şi mi se strânge stomacul de drag. Îmi place nebunia. Îmi place când oamenii fac exact ceea ce simt. Si nici că le pasă de ceea ce cred cei din jur. E foarte greu să faci asta. Poate chiar imposibil. Dar te poţi apropia atât de mult de nebunie, încât de cele mai multe ori să simti că eşti cu adevărat liber. Da. Asta e. Nebunia e libertate. Am spus mereu că nebunii, visătorii şi idealiştii duc umanitatea mai departe. Iar forma mea de nebunie e scrisul. Acolo pot trăi orice. De ai şti câte poveşti de iubire am trăit în mine doar ca să le pot scrie... Bineinteles că am multe de spus. Mă schimb. In permanenţă. Optica e diferită mereu. Sunt infinită. Testez mereu limite. Ale mele şi ale altora. Mă joc cu suflete şi minţi. Disimulez. Manipulez. Ca să scriu. Sunt in permanenţă căutare de oameni faţă de care mă pot raporta, ca să ne scriu, apoi. Stăteam pe nisip si am avut revelatii. Pe care le-am scris. Anul trecut stăteam pe nisip si râdeam ca o dementă. Si am scris si despre asta. La anul nu stiu cum voi sta pe nisip. Dar cu siguranţă în mod diferit. Şi voi scrie şi despre asta. Da. E cauza mea finală. Pentru că am simţit că ăsta e rostul meu. De asta m-am născut. Să scriu. Nu vreau copii. Nu vreau să mă mărit. Nu vreau o casa a mea. Stau în chirie. Ar fi frumos să am alături un bărbat. Dar nu e momentul acum. Va fi, însă. Dar nu ştiu dacă îl voi găsi. Pe când scrisul e o constantă. Îmi dă sens. Am şi eu un rost pe lumea asta. Iar asta e pe viaţă.

– Aţi scris mult pe blog (încă o faceţi). Este / a fost o cale de pregătire pentru literatură?

– Nu. Este chiar literatură. Şi mai este o cale de a-mi satisface orgoliul şi vanitatea. Pentru că oamenilor le place ceea ce scriu, îmi spun că le place, mă simt plăcută si iubită si asta îmi place la nebunie. De aceea nu voi renunţa la blog. Dar poate va veni momentul în care voi scrie doar romane. Şi atunci toate ideile le voi păstra pentru cărţile mele. Nu ştiu. Habar nu am ce o să fie. Acum simt că mai vreau să scriu pe blog. Aşa că voi continua să o fac. Nu mai vreau reguli. Doar ceea ce simt e adevărat şi mă poate împlini.

– Cum vă simţiţi cu o carte lansată în lume? La ce vă aşteptaţi din partea cititorilor?

– Mă simt un pic mai importantă şi în acelasi timp am momente în care mă detest. Pentru că au existat inaintea mea ăia marii. Care au dat naştere unor curente. Sau au devenit reprezentativi pentru literatură. Si dacă înainte îţi spuneam că sunt narcisistă, îţi spun că sunt şi labilă. Tocmai de aceea am impresia că scriu prost. Si e greşit. Nu vreau să funcţionez prin comparaţie. Dar da, e fain să ştiu că mă ştie lumea şi că am scris o carte care se şi vinde destul de bine. Nu mă aştept la nimic din partea cititorilor. Aş vrea doar să nu îmi mai dea sfaturi. Că nu de aia le scriu. Sunt unii care postează comentarii mai lungi decât articolele mele. Pe ăia i-aş ruga frumos să scrie nişte manuscrise şi să contacteze nişte edituri iar pe mine să mă lase în pace.

– Unde v-ţi situa în literatura română de azi?

– Io nu m-aş situa absolut niciunde. Şi cred că nu mă situez niciunde. Eu doar scriu. Atât. Nu vreau să mă aşeze nimeni, nicăieri. Dacă vor să îmi spună că-s scriitoare, bine. Oi fi. Dacă vor să îmi spună Ioana, să îmi spună. Dacă vor să îmi spună că-s o debutantă, să îmi spună. Nu mă interesează. Şi aş vrea să rămână aşa mereu. Nu vreau să fac parte dintr-un curent. Vreau doar să scriu. Oare se poate şi aşa?