Marea demagogie din sănătatea din România: toţi ştiu că sistemul e putred, dar nimeni nu vorbeşte. Cine rupe tăcerea?

2016 a cunoscut o acutizare a nemulţumirilor la adresa sistemului de îngrijiri de sănătate din România.

Şi în anii anteriori pacienţii şi populaţia îşi exprimau neîncrederea şi nemulţumirile faţă de sistemul de sănătate, însă anul acesta au început să prindă glas chiar oamenii din interior - doctorii. Situaţia a devenit atât de tensionată încât se poate pune în discuţie însăşi structura sistemului.

În acest moment România cheltuie circa 7,5-8 miliarde de euro pe sănătate, împărţiţi astfel în 2016: 6 mld euro - banii Casei Naţionale de Sănătate, 1 miliard de euro - banii Ministerului Sănătăţii, iar restul, o sumă incertă, pentru care nu sunt calcule centralizate, cheltuielile făcute de primării şi consilii judeţene ca proprietari ai majorităţii spitalelor din România.

Ca urmare, în acest moment, pentru un spital deţinut de o primărie sursele de finanţare provin din trei direcţii: grosul banilor de la Casa de Sănătate pentru salariile medicilor , materiale sanitare şi medicamente, de la Ministerul Sănătăţii pentru urgenţe şi medicamente din cadrul programelor de boli cronice şi de la primării pentru amenajări şi echipamente medicale.

Trei surse de finanţare, trei şefi. Dacă cineva voia să născocească un mecanism mai diabolic de lipsă de responsabilitate nu o putea face mai bine. Toate privirile se îndreaptă spre Ministerul Sănătăţii însă puţini realizează că responsabil pentru calitatea sistemului medical este cine dă mai mulţi bani, adică reprezentanţii Casei Naţionale de Sănătate.

Reforma din 2000, prin care s-a separat bugetul de sănătate de bugetul public, a avut raţiunea ei, însă nu a fost asimilată încă de populaţie. Oamenii nu ştiu că sunt reprezentaţi în bordul Casei de Sănătate, creată după model german, de proprii lor oameni, de salariaţi, reprezentanţi ai patronilor. De asemenea, pacienţii nu cunosc că în bordul spitalelor sunt reprezentanţi ai consiliului local, oameni către care ar trebui să se ducă nemulţumirea atunci când există plângeri despre condiţiile din spitale.

Din toată această triplă subordonare nu poate răsări decât haosul. Şi iată ce avem: Spitale aflate la limită de personal şi la limită de echipare, de medicamente şi echipamente medicale.

Iată situaţia de la Spitalul Judeţean Călăraşi:

O analiză realizată de Ziarul Financiar arată că un sfert din medici lucrează în doar patru judeţe, în timp ce spitalele din alte judeţe se plâng după specialişti. Spre exemplu, în judeţul Dâmboviţa sunt doar 1,1 medici la mia de locuitori, pe când în Cluj sunt 5,3 medici la mia de locuitori. În Timiş sunt 5,5, în Argeş 2,4, iar în Galaţi 1,8 medici la mia de locuitori.

Dezechilibrele regionale se regăsesc de altfel, iată, şi în dezechilibrul de calitate a vieţii. Situaţia tot mai acută a sistemului public i-a făcut pe oameni să se îndrepte spre sistemul privat. Astăzi sunt 367 de spitale publice şi 187 spitale private, însă ce fel de "spitale" sunt acestea din urmă dacă ai doar 6400 de paturi faţă de 125.000 de paturi în spitalele publice. Te poţi numi spital cu 30 de paturi?

Ca număr de pacienţi trataţi, situaţia din Bucureşti, unde majoritatea firmelor au abonamente la firme private, iar oamenii merg spre reţele private, nu este valabilă la nivelul ţării.

Doar 165.000 de pacienţi s-au tratat anul trecut în sistemul privat faţă de 4 milioane în sistemul public. E bine că sistemul privat provoacă sistemul public la reformă şi modernizare, însă  melanjul stat-privat, cu doctori care lucrează în ambele părţi şi nu sunt de găsit la stat, dar sunt găsiţi în privat, unde o consultaţie costă 150 de lei, nu este în favoarea pacientului.

Realitatea din teren arată că nu sunt medici, însă scriptic produţia de licenţiaţi în medicină este astăzi cu 50% mai mare decât în 2005. În 2015 au fost 9.700 de licenţiaţi în medicină faţă de 6.600 în 2006.

Întrebarea cheie pentru orice om de bună credinţă din sistemul public de sănătate este simplă. Unde se duc banii? În 2008, bugetul Casei de Sănătate era de 16 miliarde lei, în 2016 este de 26 miliarde lei. Numai în ultimii cinci ani, între 2011 şi 2016, bugetul Casei a crescut de la 18 la 26 miliarde lei.

Unde s-au distribuit cele 8 miliarde de lei?

Şi iată cum în 2016 acceptăm în cotinuare ca anormalul să fie normal şi unul din cele mai mari spitale din România să arate astfel: