De ce să amânăm adoptarea euro? Trecerea la euro în 2019 este posibilă şi ar putea fi un moment astral în istoria recentă a României

Preşedintele României a declarat recent că anul 2019, prevăzut pentru aderararea la zona euro în "Programul de convergenţă 2015-2018" (aprilie 2015), este un termen nerealist, însă dezbaterea acestui subiect este necesară şi utilă, având în vedere că mai devreme sau mai târziu ţara noastră va trebui să adopte euro.

Conform "Tratatului de aderare la UE"/"Tratatului privind funcţionarea UE'', România, la fel ca celelalte noi state membre, majoritatea postcomuniste, este obligată să participe la Uniunea Economică şi Monetară (UEM) în momentul în care organismele europene împreună cu autorităţile naţionale apreciază că acest lucru este posibil. În prezent, România îndeplineşte criteriile prevăzute de "Tratatul de la Maastricht" şi ar fi nedrept să fie obligată să respecte criterii mai riguroase.

Problema nu este, deci, dacă România trebuie sau nu să adopte euro, ci dacă obţine mai multe avantaje aşteptând, ori intrând rapid în UEM. În principiu, în legătură cu această chestiune, la fel ca în privinţa altor aspecte ale epocii postcomuniste, se pot formula două poziţii: "gradualism" sau "terapie de şoc".

Conform primei poziţii, intrarea în UEM trebuie să fie „încoronarea” unui îndelungat proces de convergenţă reală a economiei româneşti. Argumentele adepţilor acestei poziţii se bazează pe evidenţierea numeroaselor condiţii foarte stricte de care depinde - dincolo de criteriile de convergenţă nominală (Maastricht) - adoptarea cu succes a euro.

Potrivit celei de-a doua poziţii, la care subscriem, adoptarea euro trebuie făcută cât se poate de repede, deoarece apartenenţa la UEM favorizează o convergenţă reală mai rapidă a economiei şi, deci, recuperarea mai uşoară a imenselor decalaje care despart România de partea dezvoltată a Europei. Ca urmare, principala problemă nu este îndeplinirea unor criterii economice sau tehnice, ci existenţa voinţei politice de a renunţa la autonomia politicii monetare naţionale şi de a participa competent şi responsabil la activitatea de elaborare şi aplicare a politicii monetare comune (realizată de "Banca Centrală Europeană" – BCE).

După părerea noastră, evidenţierea condiţiilor foarte severe de care depinde funcţionarea unei zone monetare optime şi, respectiv participarea României la UEM nu este decât o modalitate de a amâna sine die adoptarea euro, deoarece condiţiile respective nu sunt obiectiv necesare şi nici nu vor fi îndeplinite prea curând. Nici ţările fondatoare ale UEM şi nici ţările care au aderat ulterior la zona euro nu au îndeplinit întru totul aceste condiţii şi, cu toate acestea, introducerea monedei europene unice a fost posibilă şi s-a dovedit capabilă să reziste la criza financiară recentă. Iar în prezent există speranţe că politica monetară (neconvenţională) dusă de BCE va contribui la relansarea economiilor din zona euro.

De aceea, dincolo de consideraţiunile de natură economică şi strict tehnică, problema adoptării de către România a monedei unice europene trebuie plasată  în perspectiva mai largă a revenirii poporului român la familia popoarelor europene, din care nu a încetat niciodată să considere că face parte. În acest cadru geopolitic mai general, decizia autorităţilor române de a solicita adoptarea euro apare ca fiind un act eminamente politic, care nu poate fi tratat decât în lumina evoluţiei postcomuniste a României. Prin prisma acestui proces istoric, hotărârea respectivă reprezintă intrarea României în ceea ce se numeşte "nucleul dur" sau "primul cerc" al UE (spaţiul Schengen şi zona euro). Ratarea acestei oportunităţi istorice pe motivul că România este "nepregătită" ar fi la fel de gravă cum ar fi fost faptul de nu intra în NATO sau în UE.

Principalul argument economic în sprijinul ideii aderării rapide la UEM este că această opţiune impune adoptarea unui program fiscal şi structural mult mai ambiţios decât cele concepute şi realizate de autorităţile române după aderarea la UE. După 1 ianuarie 2007, reformele au încetat aproape complet, din cauza acţiunii elitelor româneşti foarte versate în privinţa simulării schimbării. Aceste elite au adoptat o mare parte a aquis-ului comunitar şi a vocabularului european, însă achiziţiile respective nu sunt decât artificii menite să-i convingă pe eurocraţi că România a iniţiat un proces de însuşire a normelor şi valorilor europene.

Din comoditate sau incompetenţă, principalele organisme ale UE au acceptat treptat, în bună masură, comportamentul şi explicaţiile elitelor autohtone. Rezultatul a fost că România a asimilat legile şi valorile UE la nivel superficial sau declarativ, iar, în realitate, unele dintre trăsăturile clasice ale unei "societăţi bazate pe vânătoarea de rente" (Rent-Seeking Society), în care grupuri restrânse îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, iar corupţia este endemică, nu numai că au fost perpetuate, ci au fost şi consolidate ca urmare a aderării României la UE.

În acest cadru, programul fiscal şi de reforme structurale implicat de adoptarea imediată a euro ("proiect de ţară", "foaie de parcurs" etc.) poate constitui o constrângere, care, dacă este conştientizată şi acceptată pe scară largă de societate – aşa cum a fost dezideratul intrării în structurile euro-atlantice - constituie un sprijin esenţial pentru deblocarea reformelor necesare pentru finalizarea tranziţiei, respectiv îndeplinirii criteriilor de aderare la UEM. Este adevărat că existenţa unor angajamente internaţionale nu constituie o garanţie că prevederile acestora vor fi respectate, însă, în absenţa unor asemenea "ancore", forţele politice populiste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale din societatea românească pot compromite mai uşor destinul european al României.

Precizăm că prin adoptarea "imediată" înţelegem intervalul de timp cel mai mic – doi ani – în care o ţară candidată la intrarea în zona euro trebuie să satisfacă cerinţele fiscale şi monetare specifice "Mecanismului European al Cursurilor de Schimb" (European Exchange Rate Mechanism II – ERM II). Cu alte cuvinte, presupunând că România intră în ERM II în 2017, ea ar putea totuşi să intre în zona euro în 2019.

Există anumite indicii că acest obiectiv nu este atât de nerealist cum poate părea la prima vedere. Într-adevăr, ultimele evenimente politice de la nivelul UE şi al relaţiilor acesteia cu România arată că unele ţări europene importante par dispuse să reconsidere situaţia României de ţară periferică. Ar fi al treilea moment astral în istoria recentă a României, după căderea comunismului şi intrarea în structurile euro-atlantice.  

Al doilea argument ţine de faptul că România a atins un anumit grad de convergenţă reală cu UE. Subzistă, desigur, mari decalaje în ceea priveşte gradul de dezvoltare economică (PIB/locuitor), structura economiei, calitatea infrastructurii, funcţionarea instituţiilor, nivelul de trai etc., însă comerţul exterior al României se desfăşoară în principal cu celelalte ţări membre UE.

Această reorientare a comerţului exterior din ultimele două decenii a fost determinată în mare măsură de investiţiile străine directe, care, deşi mai mici în comparaţie cu alte ţări din regiune, constituie principala sursă de finanţare externă a economiei româneşti. Ca urmare a acţiunii acestui factor, prin prisma integrării comerciale (piaţa comună), România este mai integrată în UE decât au fost la intrarea lor în UEM ţări ca Grecia, Portugalia şi Spania.

Al treilea argument este că România participă la "Sistemul European de Plăţi în Euro" - TARGET 2 şi a început să implementeze unele elemente ale "Uniunii Bancare Europene" - UBE (cadrul unic de reglementare privind cerinţele de capital, "Mecanismul Unic de Rezoluţie" – MUR, "Sistemul European de Garantare a Depozitelor Bancare" – EDIS etc.). Cu alte cuvinte, România se află deja într-o fază destul de avansată de integrare financiară în zona euro.

În raport cu aceste argumente, evidenţierea dificultăţilor şi riscurilor adoptării precoce a euro pare excesiv de mefientă. De exemplu, susţinătorii tezei "pregătirii" afirmă că prin adoptarea euro dobânzile reale din România ar deveni mai mici decât cele de echilibru, ceea ce ar duce la creşterea artificială a creditului şi la apariţia de bule speculative în domeniul imobiliar. În primul rând, dobânda de echilibru (reală sau nominală) este o mărime teoretică, nu observabilă.

Ca urmare, afirmaţia că dobânzile reale existente pe piaţă sunt sau vor fi mai mici, egale sau mai mari decât nivelul de echilibru nu poate fi verificată empiric nici măcar ex post, darămite ex ante. În al doilea rând, dobânda de echilibru nu este o mărime dată pentru totdeauna, deoarece cererea şi oferta de credite se modifică în permanenţă.

De aceea, deşi sunt foarte utile pentru analiza teoretică, concepte ca "dobândă de echilibru", "dobândă naturală" (Wiksell), "dobândă originală" (Mises) etc., nu pot constitui criterii de decizie micro sau macroeconomică. În al treilea rând, în România, oferta de credite provine în cea mai mare parte de la filiale şi sucursalele ale unor bănci străine, al căror sediu principal se află în ţări din zona euro şi care se află deja sub incidenţa UBE şi a politicii monetare unice. În fine, scăderea dobânzilor stimulează investiţiile şi, deci, creşterea economică, adică exact ceea ce trebuie României pentru a recupera decalajele.

Se mai afirmă că aderarea "prea" rapidă la zona euro ar determina aprecierea leului, ceea ce ar avea efecte negative asupra competitivităţii externe a economiei româneşti. În primul rând, o asemenea evoluţie este puţin probabilă, din cauza tendinţei de creştere a deficitului de cont curent şi de reducere a intrărilor de capital. În al doilea rând, aprecierea excesivă a leului va fi împiedicată de însăşi participarea la ERM II, a cărui raţiune de a fi este tocmai limitarea variaţiilor cursului de schimb în perioada premergătoare adoptării euro (± 15%). În fine, un asemenea fenomen nu s-a manifestat în nici una din ţările care au aderat ulterior la UEM (Slovenia, Cipru, Malta,  Slovacia, Estonia), ceea ce confirmă validitatea analizei anterioare.

În fine, există şi părerea că pentru aderarea la UEM nu trebuie stabilit un termen precis, deoarece o poziţie de expectativă oferă o mai mare marjă de manevră autorităţilor. După părerea noastră, acest argument este chiar mai slab decât cele anterioare şi oricum suspect din punct de vedere politic. Căci, câţiva ani de autonomie mai mare nu constituie un înlocuitor pentru efectuarea rapidă a reformelor structurale. Menţinerea inflaţiei relativ reduse şi creşterea economică pe termen lung necesită o consolidare fiscală, o piaţă a forţei de muncă mai suplă şi continuarea procesului de privatizare. Or, incertitudinea cu privire la momentul întrării în UEM slăbeşte motivaţiile realizării acestor reforme, dificile din punct de vedere politic, însă absolut necesare.

În concluzie, orice întârziere în adoptarea euro determină stagnarea reformelor, încetinind până la urmă procesul de convergenţă reală. Dimpotrivă, o strategie care urmăreşte adoptarea rapidă stimulează şi sprijină realizarea reformelor şi, deci, convergenţa reală. Iar reuşita ar permite României să înceapă să beneficieze de avantajele unei mai mari libertăţi a preţurilor, a unor costuri de tranzacţionare mai mici şi a unei structuri macroeconomice mai solide. După părerea noastră, această strategie şi nu cea a tergiversării este cea mai promiţătoare.

Silviu CERNA este profesor la Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor, UNIVERSITATEA DE VEST, TIMIŞOARA