Rămas bun/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 30.09.2016

Am ajuns la un capăt la care nu m-am gândit vreodată, aşa că nu mi-am pregătit ieşirea din „scenă”. Nu prea ştiu cum să reacţionez. Deocamdată, simt nevoia să  scriu aceste rânduri pentru nişte oameni cărora vreau să le mulţumesc.

Întâi sunt nenumăraţii colaboratori – sute! –, în al doilea rând sunt nenumăraţii  cititori – sute de mii în cei 16 ani şi jumătate de existenţă a „Ziarului de duminică”.  Un ziar care a apărut, la iniţiativa lui Adrian  Sârbu, la 26 mai 2000, în timpul Târgului de Carte Bookarest, şi a ajuns la numărul 827. (Cine vrea să afle mai multe despre viaţa acestui ziar, poate răsfoi cartea publicată anul trecut de un un inimos prozator-editor, un cristian, cel care voia să predea la facultatea de jurnalistică un curs despre jurnalismul cultural, axat pe disecarea acestei publicaţii –  „Istoria inedită a unui ziar cultural. 15 ani cu Ziarul de duminică”). Un ziar pe  care l-am conceput de la A la Z, cu eforturi uriaşe săptămână de săptămână (deşi mi se părea o distracţie plăcută, uşoară), înconjurat şi ajutat de o mână de colaboratori admirabili, din ce în ce mai puţini, până au ajuns să fie cernuţi amarnic de trecerea timpului. Un ziar pe care l-am dorit altfel decât tot ce exista pe piaţa românească şi care îşi datorează longevitatea, între altele, acestui demers menţinut cu obstinaţie. Diversitatea lui cu numeroase forme de exprimare, fără patimi, rotaţie incredibilă a semnăturilor, impecabila consecvenţă, un ziar care a însemnat un univers coerent, făcut multă vreme de o echipă şi căzut de la un timp în sarcina iniţiatorului lui, dispus să-l continue la nesfârşit, dar obligat de raţiuni neculturale să se oprească. Un supliment cultural care a fost din prima clipă alipit, în mod fericit, „Ziarului financiar” – şi explic o ultimă oară raţiunile care au  intrigat la început: întâi, cititorii acestui cotidian erau (şi sunt) foarte instruiţi; dornici de informaţii din toate domeniile, inclusiv din cultură; singurii (sau printre puţinii) care chiar au şi resurse să contribuie la dezvoltarea fenomenului – să cumpere mult mai multe cărţi, tablouri, să finanţeze evenimente etc. La o analiză atentă, toate aveau un rost: într-un ziar financiar găseşti informaţii economice, despre valute, burse, comerţ, piaţă în general; trebuia să ne obişnuim cu ideea că şi cultura e o piaţă – a ideilor, a cărţilor, a tablourilor, a spectacolelor, a actorilor  ş.a.m.d. Consumatorul de cultură are nevoie de informaţii bine structurate referitoare la această piaţă, are nevoie să i se ofere criterii valorice şi valori pentru acest domeniu. „Ziarul de duminică” a făcut-o. Beneficiind de asocierea cu „Ziarul  financiar”, „Ziarul de duminică” a fost, probabil, cea mai vândută publicaţie culturală, cât timp a fost tipărită, adică până în ianuarie 2009. După ianuarie 2009, a trecut online, cu un succes asemănător, cred, deşi în mare parte publicul s-a schimbat. Doar că, de atunci încoace, numărul colaboratorilor s-a tot redus, din păcate...

Pentru tranziţia românească, „Ziarul de duminică” a fost un proiect absolut ireal.  Poate şi din acest motiv mulţi, foarte mulţi, din interior şi din exterior, i-au dorit răul, chiar dispariţia. Sper ca acum, odată cu plecarea mea, să nu reuşească să-şi ducă la împlinire meschinele gânduri şi ziarul să continue să apară. Sunt mult prea mulţi cei care, dimpotrivă, afirmă că le este agreabil, chiar necesar.

O vorbă veche spune că nimeni nu e de neînlocuit. Mă îndoiesc însă că, exact ca acum, mult invocatele şi cinicile argumente economice nu vor prevala în decizii definitive: cine nu produce bani, dispare! Cultura nu prea produce bani, prestigiul adus nu are greutate în faţa ipochimenilor care decid. Dar asta e altă poveste dureroasă.

Nu vreau să scriu acum despre istorie, reuşite, premii, mărunte eşecuri, speranţe, ambiţii, despre faptul că voi fi fost intransigent (cum altfel să rezişti?), poate nedrept uneori, întotdeauna perseverent, supraexpus.

Vreau să ştiţi, cei care citiţi acest text, că sunt mândru de acest Ziar pe care sunt constrâns să-l părăsesc după 827 de numere. O viaţă.