Bucureştiul literar/ de Ziarul de duminică

Andreea Răsuceanu

Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului

Editura Humanitas

O carte-experiment despre inepuizabilele relaţii care se creează între oraş şi proiecţia sa literară, între privirea autorului şi cea a cititorului, între diferitele hărţi interioare şi diferitele moduri de a citi peisajul urban. Bucureştiul literar vorbeşte despre imaginea oraşului aşa cum apare în operele a şase scriitori din generaţii diferite: în cărţile lui Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameşteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian şi Ioana Pârvulescu, Bucureştiul devine personaj. Fiecare capitol e însoţit de un interviu – o mărturie nemijlocită care subliniază asemănările ori deosebirile dintre perspectiva exterioară, a criticului, şi modul în care autorul trăieşte relaşia cu oraşul.

„Cărţile despre Bucureşti ale Andreei Răsuceanu, Cele două Mântulese, Bucureştiul lui Mircea Eliade şi, iată, acum – Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului, au fost încununate cu laurii criticii, dar au fost în acelaşi timp succese de public. Pentru că Andreea Răsuceanu a găsit nu doar o temă de impact, ci şi o metodă şi un stil prin care, fără să abdice de la rigorile unui studiu performant, foarte modern, a stârnit interesul unui mare număr de cititori. Aflat la intersecţia unor câmpuri teoretice fertile (geocritică, teorie literară, antropologie culturală, filozofie, psihosociologie), studiul său reconstituie şi restituie într-un mod ingenios, cu o vocaţie analitică remarcabilă, imaginea unui oraş real şi, deopotrivă, imaginar.” – Adriana Babeţi

„Cele şase capitole ale cărţii izbutesc performanţa de a împinge Bucureştiul în «galeria marilor oraşe postmoderne». E dintr-odată citibil şi ni se livrează pătimaş, demn de iubit, aşa cum îl vedem aici antropomorfizat, sondat prin palimpsest spre miezul magic, personaj în sine ori capturat subiectiv de trăirile altor personaje.” –Tania Radu

Iată un fragment din capitolul despre Bucureştii lui Filip Florian:

Suspendat deasupra Bucureştiului, de la înălţimea celor 188 de trepte ale Turnului Colţei, Joseph Strauss „înţelegea prea bine că nu e în văzduh, dar cu toate astea credea că zboară”. Starea contradictorie, provocată de neobişnuita ascensiune şi privire de deasupra a lumii, iluzia desprinderii de la sol e de asemenea o obsesie a veacului al XIX-lea. Însă fantasma zborului nu se asociază neapărat dorinţei de a vedea lucrurile de sus, spune Marc Desportes (Paysages en mouvement. Transports et perception de l’espace, XVIIIe-XXe siècle, 2005) – cel care visează să zboare, să intre în posesia unui alt corp, care să aibă noi puteri, e mai degrabă preocupat de elaboratele maşinării care să-i permită desprinderea de pămînt şi înălţarea către cer. Viziunea lui nu e, prin urmare, una de detaliu, ci mai degrabă una cartografică, de ansamblu. Dar privirea panoramică oferă mai mult decît o reconstituire cartografică, ce interpune între peisaj şi reprezentarea lui un cod necesar – spre deosebire de imaginea cartografică, cea panoramică, directă, nu presupune nici un proces intermediar şi permite înregistrarea întregului peisaj.

Secolul al XIX-lea trăieşte la paroxism toate transformările tehnologice şi noile descoperiri care anunţă la noi epoca industrializării, e o lume fascinată de noutate. Toate noile maşinării minunate, care par încă fantastice gadget-uri de neînchipuit, pun treptat stăpînire pe vieţile tuturor – însărcinată şi suferind de greţuri, Elena Ducovici nu-şi doreşte, cum am văzut, nimic altceva decît să se plimbe cu trenul (şi ea, ca mulţi dintre locuitorii Bucureştiului), însăşi apariţia Gării Filaret e un eveniment învăluit în mister şi cu totul neaşteptat: „Gara Filaret, aşa cum se arătase ea deodată, dincolo de uriaşa vie a Mitropoliei şi departe de primele case ale oraşului, părea picată din cer. Cochetă şi stingheră, fără legături cu lumea în care nimerise, suporta vîntul aspru şi asaltul neîncetat al sufletelor mistuite de curiozitate, care o cercetau ca pe o ditamai grozăvia”. Apariţia neverosimilă – sintagma „picată din cer” nu e întîmplătoare, sursa evenimentului părînd să fie una situată sub auspiciile miracolului –, amplasamentul extraurban (dincolo de dealul Mitropoliei), izolată – arhitectural şi utilitar – de restul alcătuirii urbane, gara e inaugurată cu fast şi chiar Joseph (familiarizat cu mersul cu trenul) se lasă contaminat de „nebunia colectivă”, cumpărînd bilete pentru el şi soţia sa. Întregul registru sintagmatic contribuie însă la crearea impresiei de năuceală fascinată, ca în preajma unui miracol religios (altă marcă a stilului lui Filip Florian, maestru al descrierilor laborioase, subtile): sufletele sînt „mistuite de curiozitate“, gara nu pare din lumea aceasta, e o „grozăvie”.

E firesc, prin urmare, că toate lexemele care definesc noul mijloc de transport să pară desprinse din­tr un bestiar mitologic – trenul e, pe rînd, „dihania aciuită la sud“, „şarpe lung, metalic şi pufăitor“, „animal de fier”, „lighioană grăbită”. Simbolistica animalieră e prezentă ori de cîte ori se vorbeşte despre prima linie de cale ferată din Principate, iar cei doi au parte de o călătorie fascinantă în pîntecul „animalului de fier”.

E important însă de sesizat şi cum se transformă peisajul, odată cu noua modalitate de raportare la el: cum se vede acesta din viteza trenului, cu totul neobişnuită pentru călători (astăzi, nesemnificativă, patruzeci de kilometri la oră), cărora le provoacă stări de rău. Peisajul fluid, care alunecă pe lîngă cei doi, sustrăgîndu-se mereu privirii lor, e altul chiar şi decît cel surprins de la înălţimea Turnului Colţei, mai ameţitor, mai spectaculos: „Se ţineau de mână şi vorbeau şoptit, iar cu timpul au uitat să-şi mai spună ce gîndeau, lăsîndu-se pradă propriilor reverii, în balansul trenului, cu imaginile tomnatice ale cîmpiei perindîndu-se pe sub ochii lor, cu ţignalul locomotivei asurzindu-i uneori.” Absorbiţi de filmul peisajului, cei doi se comportă conform temperamentelor şi intereselor individuale: în vreme ce Elena zîmbeşte continuu complet fascinată de noua experienţă, pentru Joseph plimbarea e un prilej de rememorare a altor călătorii similare, legate într-un mod sau altul de legătura complicată pe care o împărtăşeşte cu Carol.

Experienţa feroviară deschide drumul unei noi raportări la spaţiu, căci ea nu are doar un caracter utilitar, ci e o experienţă în sine, care „uimeşte prin noutatea sa şi schimbă habitudini”. Respinsă sau adoptată cu entuziasm, posibilitatea călătoriei cu trenul implică şi fundamentale transformări interioare, ca şi ale percepţiei: corpul fiind exclus din discuţie, căci el e imobil, în repaos, întreaga atenţie e concentrată asupra peisajului care se derulează, ca o succesiune de fotografii, dincolo de fereastra trenului, cu efecte care merg de la contemplaţie, reverie şi rememorare la angoasă şi chiar teamă (catastrofa feroviară e un scenariu mereu ­luat în calcul).