Birocraţia românească faţă în faţă cu contribuabilul. Celebra sintagmă ,,vino mâine’’ este prima formă de a scăpa de un cetăţean şi de problemele lui. Uneori funcţionarul simte o plăcere orgasmică de a trata cu dispreţ cetăţeanul, de a-l ridiculiza

Relaţia dintre funcţionar public şi contribuabil este un barometru al nivelului cultural al fiecărei ţări şi evidenţiază şi gradul de constângere birocratică existent.

Din păcate, la noi în ţară, ne confruntăm cu o relaţie relativ tensionată între cele două entităţi, cauzată în primul rând de lipsa de respect pentru contribuabil care este finanţatorul întregului sistem. Din cauza aceasta şi contribuabilul are o atitudine de dispreţuire a instituţiilor statului pe care le identifică, pe nedrept, cu locatarii acestora.

 

Despre birocraţia din România s-a scris mult şi, probabil, se va scrie şi pe viitor întrucât, la actualul nivel de mentalitate, sunt şanse minime ca aceasta să se atenueze.

Birocraţia românească (probabil, un brand care l-ar face invidios şi pe Kafka!) se poate defini ca un mecanism greoi, leneş, cu multe verigi inutile, pus în slujba contribuabilului pentru ,,rezolvarea’’ problemelor acestuia.

Pe de altă parte, birocraţia limitează iniţiative, evaluarea imediată a rezultatelor, rezolvarea promptă a problemelor, ceea ce face să crească ineficienţa şi disfuncţiile, iar cetăţeanul să fie prima victimă.

Este un sistem foarte bine închegat, structurat şi protejat în a cărui componenţă intră persoane dornice să menţină actuala stare de lucruri de care beneficiază din plin.

Acum peste 100 de ani, personalităţi ilustre ale vieţii publice: I.L.Caragiale, Constantin Rădulescu-Motru, au demascat carenţele birocraţiei româneşti. Scrierile lor sunt, în momentul de faţă, mai actuale ca oricând, evidenţiind, încă odată, că nu s-a schimbat nimic. Starea actuală germinează îndoiala că lucrurile se vor îndrepta vreodată.

 

Cetăţeanul/contribuabilul oriunde se află într-o instituţie publică trebuie să fie conştient că se găseşte într-o situaţie potenţială de a fi refuzat sau ridiculizat, fără niciun motiv.

Din start el este victima propriei prejudecăţi conform căreia va fi refuzat, amânat sau umilit.

Celebra sintagmă ,,vino mâine’’ este prima formă de a scăpa de un cetăţean şi de problemele lui. Uneori funcţionarul simte o plăcere orgasmică de a trata cu dispreţ cetăţeanul, de a-l ridiculiza.

Funcţionarul public este trufaş şi plin de verdicte, de fapt, o mare parte din administraţia publică se află sub cod roşu de tupeu. Contactul contribuabilului cu un funcţionar public care să-l sfideze este posibil în orice moment.

Legat ombilical de protecţia ultrapaternală a guvernului, funcţionarul public acţionează discreţionar crezându-se stratosferic. Sporurile le primeşte oricum, indiferent de activitatea prestată, pe când la privat bonusurile sunt condiţionate de performanţă. Este conştient că nimeni nu are ce să-i facă şi acţionează autarhic. Preluând o sintagmă din perioada de început a crizei, birocraţia este ,,too big, to fail’’.

Funcţionarul public este în momentul de faţă intangibil, nu ai cui să te plângi de abuzurile lui. Ar fi o mare eroare să te plângi şefului lui (asta în cazul în care nu sunt rude), care oricum nu ia nicio măsură întrucât aproape toţi împărtăşesc aceleaşi valori.

În mediul privat dacă vorbeşti urât unui client eşti îndepărtat imediat. La stat, această măsură este imposibil de aplicat întrucât este foarte greu de spart zidul care înconjoară sistemul.

Profitând de comportamentul de bunic senil al guvernanţilor, birocraţia a devenit obeză, chiar plină de autoimportanţa cu care se sedează continuu. Asistăm la un viol al logicii şi al bunului simţ când pentru obţinerea unei autorizaţii trebuie aşteptat, fără just temei, luni de zile.

 

Comportamentul sfidător al funcţionarului public se încadrează într-o politică generală a statului care îşi tratează cetăţenii cu dispreţ. Un stat care abia aşteptă să te prindă şi să te ardă.

Un stat care-şi urmăreşte cetăţenii cu radarul ascuns prin boscheţi.

Un stat care aplică, din start, prezumţia de vinovăţie în relaţia cu proprii cetăţeni. Multe din aceste metehne sunt caracteristice, probabil, doar, ţărilor care se termină cu…,,stan’’.

Atenţia funcţionarilor publici este supusă avansurilor languroase ale guvernanţilor, gata în orice moment să le satisfacă orice doleanţe. Atitudinea demanding a angajatului de la stat a fost foarte benefică generând pentru unii avantaje spectaculoase.

Asistăm la un fenomen periculos, evidenţiat prin aristocratizarea funcţiilor publice, sau aristocratizarea incompetenţei. Managementul de cumetrie a pus bazele unui adevarat iarmaroc al incompetenţei.

La aceasta stare de lucruri a contribuit, din plin, şi atitudinea de resemare mioritică a prearăbdătorului cetăţean român, care de teamă de a nu i se rezolva problema a avut o atitudine umilă, de supuşenie. Şi, astfel, cetăţeanul blazat de atâtea generaţii nu a facut decât să contribuie, în mod direct, la creşterea aroganţei şi a tupeului celor care trebuiau să-i rezolve problemele.

De multe ori cetăţeanul s-a comportat în faţa autorităţilor statului ca mielul la tăiere, sau ca un sclav în faţa stăpânului de sclavi. Sunt teorii psihologice care afirmă că nu sclavul este format de stăpânul de sclavi, ci tocmai invers, adică sclavul, prin comportamentul său, creează stăpânul de sclavi. Hegel afirma în secolul 19: ,,Tocmai natura de sclav a sclavului îl face pe stăpân să fie stăpân, iar amândoi sunt angajaţi într-o eternă luptă pentru recunoaştere”. (nota 1) Fundalul depresiv al societăţii româneşti, apatia socială coroborate cu absenţa muşchiului civic au dus la dobândirea unei atitudini de losser de către contribuabil.

Cetăţeanul a ,,sancţionat’’, uneori,  hiperbirocratizarea în stilul pur românesc al ironiei inventând glume şi bancuri. Un exemplu este răspunsul la întrebarea: ,,Câte persoane lucreză în Primărie?’’. ,,Aproape o treime lucrează!’’. Sau bugetarul care neavând rude, a blocat mai multe posturi pentru a nu fi cu nimic mai prejos decât colegii lui. Sau angajatul ,,optarist’’ care a spart zidul sonic când a plecat de la program.

 

Când s-a pus problema debirocratizării administraţiei publice, fiecare guvern a luat-o de la capăt, ca un şcolar care începe un caiet nou, în dorinţa de a se ţine de treabă, dar dacă şcolarul parcurge (probabil !) caietul, guvernul a ramăs  împietrit la prima pagină, temător să nu tulbure apele care s-ar putea să-l scufunde. Astfel s-a ajuns la carotarea oricărei iniţiative de modernizare a statului şi a instituţiilor acestuia.

 

Pentru depăşirea actualei stări de lucruri este nevoie de un ,,reengineering instituţional’’ adică o revoluţie în managementul instituţional, aplicarea unei  ,,gândiri  discontinue’’care să  identifice şi să abandoneze regulile învechite. În întreaga administraţie trebuie injectaţi ,,steroizi instituţionali’’ care să accelereze procesul de  debirocratizare.  

Angajaţii din instituţiile publice trebuie să fie selectaţi având ca criterii: autocontrolul emoţional, cu nivelul de iritabilitate scăzut, orientare spre cetăţean şi spre problemele acestuia, fără rigiditate comportamentală.

Nu au ce căuta în aceste structuri persoane care se urzică instantaneu sau care afişează o megasilă cronică.

Corpul funcţionarilor publici trebuie scos pentru totdeauna de sub comanda politică, astfel încât evenimentele postelectorale să nu genereze migrări de personal.

Iniţierea unei campanii publicitare instituţionale care să popularizeze drepturile cetăţeanului într-un stat de drept este o necesitate vitală. Să-l încurajeze pe acesta să iasă din starea de muţenie, să-i insufle demnitatea condiţiei de om modern şi liber, să fie prima instanţă care sesizează nedreptăţile care i se fac şi, totodată, să înţeleagă că este vinovat dacă închide ochi şi tace.

Această campanie trebuie să reliefeze calitatea contribuabilului de acţionar al statului (cetăţeanul este, de fapt, proprietarul statului) care trebuie respectat ca orice acţionar al unei corporaţii.

Este necesară, mai mult ca niciodată, combaterea atitudinii demoralizatoare a cetăţeanului asociate ipostazei de losser. În întrega administraţie publică trebuie adus un mesaj profesionist, meritocratic.

 

Trecerea la adocraţie (în unele lucrări conceptul apare sub forma ,,adhocraţie’’ de la ,,adhoc’’ şi ,,cratos’’) , opusul birocraţiei, adică la cultura bazată pe creativitate, nonformală, cultul flexibilităţii. Robert Waterman a definit adocraţia ca: ,,orice formă de organizare ce trece peste uzanţele birocratice pentru a captura oportunităţi, a soluţiona probleme şi a obţine rezultate’’ (nota 2).

Trebuie înţeles pentru totdeauna faptul că funcţionarul public acţionează în folosul comunităţii, iar engagementul funcţionarilor publici propulsează performanţele statului şi ale administraţiei.

În fiecare moment trebuie pusă întrebarea: Ce livrează funcţionarii publici comunităţilor? Relaţia funcţionar public/contributor nu este una antagonică, ci chiar este complementară. Dacă în business vocea clienţilor este vitală, în administraţia publică vocea cetăţenilor trebuie sa fie la fel de puternică.

Cetăţeanul este cel care spune dacă ţi-ai făcut treaba bine, sau nu. Pe fondul adaptării dinamice a sectorului privat la schimbările care au loc în întreaga lume, şi sectorul bugetar trebuie restructurat.

Legea funcţionarului public trebuie modificată urgent pentru a putea fi eliminate din administraţie persoanele necorespunzătoare, simultan cu abolirea analfabetismului instituţional şi instaurarea unei revoluţii a bunului simţ. Tot prin această lege trebuie eliminate tenta confiscatorie pentru posturile care apar, astfel încât acestea să fie scoase la concurs (nu înscenări de tip stalinist), şi nu ocupate de filiera neamurilor (jobs for the boys).

Cristian Botan (autorul site-ului de de recrutare on-line POSTURI.GOV.RO.) afirmă că performanţa scăzută a administraţiei este, de fapt, rezultatul procesului deficitar de recrutare, bazat nu pe ce cunoşti, ci pe cine cunoşti. Digitalizarea întregii administraţii publice ar putea fi primul pas spre realizarea unei administraţii moderne, în concordanţă cu cerinţele cetăţeanului. Tot Cristian Botan afirmă: ,,Din fericire, revoluţia digitală, ai căror martori suntem în ultimele decenii, va conduce invariabil la demersuri guvernamentale menite să ridice barierele dintre executiv (în calitate de furnizor de servicii) şi cetăţean (în calitate de beneficiar). Depinde doar de noi când anume vom deveni şi martorii revoluţiei în administraţie. (nota 3)’’