Mezzogiornificarea României – O realitate dură

Autor: Gheorghe Băcanu 26.02.2017

Mezzogiorno este un concept relativ recent intrat în limbajul economiştilor şi al politicienilor cu scopul de a defini o stare de înapoiere economică şi subdezvoltare. Cuvântul provine din limba italiană (în traducere ,,miazăzi’’) fiind termenul tradiţional uzitat, îndeosebi pentru scopuri statistice şi economice, pentru denumirea sudului Italiei.

Plecându-se de la faptul că acesta este o zonă  subdezvoltată, adică ,,mezzogiornificată’’, s-a produs o extensie a acestui concept în scopul definirii subdezvoltării pentru alte zone.

Deci, subdezvoltarea a devenit sinonimă cu mezzogiornificarea.

Celebrul economist american, Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1970, defineşte termenul de naţiune subdezvoltată printr-un venit real pe cap de locuitor care este mai mic decât veniturile reale în ţări precum Canada, Statele Unite, Marea Britanie, şi în general Europa occidentalăş1ţ.

În mainstreamul economic se dau mai multe exemple de mezzogiornificare pe lângă cel din Italia, care a generat acest concept.

Astfel se vorbeşte de mezzogiornificare a sudului Europei comparativ cu nordul, mezzogiornificarea emisferei sudice comparativ cu emisfera nordică.

În lucrarea ,,Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţiiş2ţ’’autorul Daniel Dăianu perorează: Cu ceva timp în urmă mă întrebam cum ar putea România să evite sindromul Italian – în privinţa subdezvoltării cronice a unor regiuni… mezzogiorno, dar şi în asigurarea vitalităţii unei economii analizate ca mănunchi de activităţi întreţesute.

Evitarea subdezvoltării cronice a unor regiuni este un obiectiv aflat pe agendele tuturor guvernelor lumii.

În România, din cele opt regiuni de dezvoltare, şase se află în categoria celor mai sărace regiuni (regiuni mezzogiorno) cu un PIB pe cap de locuitor mai mic de 50 % din media pe toate cele 28 de ţări membre ale Uniunii Europene.ş3ţ Este vorba de regiunile Nord-Est, Sud-Vest Oltenia, Sud-Est, Sud- Muntenia, Nord-Vest şi Centru. Cea mai mezzogiornificată regiune din România este regiunea Nord-Est (judeţele Iaşi, Suceava, Botoşani, Vaslui, Neamţ, Bacău) care alături de două regiuni din Bulgaria încheie plutonul sărăciei din UE, cu un PIB sub 29% din valoarea medie a PIB-ului european.

De actuala stare de lucruri se fac vinovate toate guvernele care s-au succedat după 1989, întrucât nu avut nicio viziune, nicio strategie de dezvoltare echilibrată a tuturor  zonelor, fiind preocupate mai mult de acordarea de ajutoare sociale plătite din bani publici.

Sunt studii care arată faptul că sărăcia este direct proporţională cu ajutoarele acordate, întrucât acestea generează imobilism, lipsă de initiaţivă, inerţie, supuşenie şi aştepare continuă pentru noi şi noi ajutoare. Se spune că locurile iau ceva din energia pozitivă a oamenilor. În aceste areale întâlnim şi masele cele mai uşor de manevrat. Deci statul excesiv de asistenţial este nociv, chiar toxic, pentru populaţie.

Marele dramaturg George Bernard Show arăta ce înseamnă manipularea maselor prin acordarea de ajutoare: Un guvern care ia de la Peter să-i dea lui Paul va depinde tot timpul de sprijinul lui Paul. Scriitoarea britanică Jane Austen afirma cu peste două secole în urmă că: Sunt oameni care, cu cât faci mai mult pentru ei, cu atât fac mai puţin pentru ei înşişi.

Lipsa unei infrastructuri este o altă cauză care încurajează subdezvoltarea, numărul redus de kilometri de autostradă, drumurile stricate, cu multe gropi, nu fac decât să gonescă investitorii. Dacă la începutul existenţei civilizaţiilor, oamenii îşi făceau adăposturi de-a lungul râurilor, acum investitorii îşi concentrează activităţile în strânsă legătură cu infrastructura. Ori, scopul final este ca aceste regiuni să devină seducătoare în ochii investitorilor. Investitorii vin doar în zonele unde au şanse de a prospera, şi pleacă deîndată ce condiţiile nu mai sunt prielnice.

Descentralizarea şi regionalizarea nu sunt un moft, ci sunt un process firesc de adaptare la noile condiţii. Prin descentralizare şi regionalizare se asigură o viziune mai bună asupra dezvoltării zonelor. Când s-a pus problema ca aceste regiuni de dezvoltare să devină unităţi administrativ-teritoriale s-a declanşat o dispută a orgoliilor: unde să fie sediul administrativ, cine să conducă, cum se împart funcţiile, şamd.

În lipsa unei consensualităţi (consensualiatea nu este cea mai bună trăsătură a românilor, este relevant faptul că am trăit despărţiţi în trei provincii sute de ani)  proiectul a fost abandonat astfel încât nimeni să nu se supere. Este necesar, mai mult ca oricând, ca să se treacă urgent la organizarea pe regiuni ca unităţi administrative teritoriale, să se renunţe la atitudinea parohială şi incrementală a unor şefi de judeţe. Oamenii sunt reticenţi la schimbare dacă aceasta implică o potenţială pierdere.

În ultimii ani a avut loc o decapitalizare umană fără precedent a unor zone printr-o migraţie unică în istorie. Dacă acum câţiva ani invitam investitorii, momindu-i cu forţa de muncă ieftină, iată că în momentul de faţă avem o lipsă de forţă de muncă, iar pentru poteţialii investitori aceasta este o mare problemă. Pentru rezolvarea acestui deficit, probabil, se va recurge la import de forţă de muncă întrucât revenirea în ţară a celor plecaţi este foarte putin probabilă, mai ales, în acest context.

Un rol important în dezvoltarea regională revine comunităţilor care trebuie să fie adevăratul motor al dezvoltării, acestea fiind totodată şi beneficiarele acestei dezvoltări. Dezvoltarea economică înseamnă transformarea vieţii oamenilor, nu doar a economiilor.

Joseph Stiglitz, lauret al premiului Nobel pentru economie în 2001, referindu-se la rolul comunităţii în dezvoltarea economică, sublinia: Pieţele, guvernul şi indivizii sunt cei trei piloni ai unei strategii de dezvoltare. Cel de-al patrulea pilon este reprezentat de comunitate, de oamenii care lucrează împreună, beneficiind adesea de sprijinul guvernului sau al unor organizaţii nonguvernamentale.ş4ţ Educarea comunităţilor în spiritul sentimentului de apartenenţă la comunitate, dezvoltarea unei arhitecturi participative în locul indiferentismului culpabil sunt deosebit de importante pentru implicarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă zona respectivă. Şi educaţia, în ansamblul său, a avut mult de suferit în aceste zone depopulate. Copii rămaşi acasă, în grija bunicilor, nu au mai putut fi îndrumaţi corespunzator în problemele şcolii, şi din această cauză, aceasta se va răsfrânge asupra calităţii educaţionale a mai multor generaţii. Sintagma englezească ,,It takes a village to rise a child’’ trebuie să dea de gândit celor care se ocupă de educaţie. Promovarea turistică şi a identităţii etnico-culinare a comunităţilor ar putea aduce avantaje zonelor respective.

Acordarea de facilităţi fiscale potenţialilor investitori (taxa Robin Hood, adică supraimpozitarea profitului, trebuie interzisă în aceste zone), concesionarea de terenuri pe perioade lungi pentru înfiinţare de companii, asigurarea unui climat legal şi fiscal predictibil, toate acestea ar putea contribui la creşterea investiţiilor în zonele mezzogiorno şi la sedimentarea unui ţesut industrial, adică companii numeroase care să exploateze resursele dintr-o zonă şi să le transforme în bunuri cu valoare adăugată mare. Aceste companii, la rândul lor, trebuie să capilarizeze în jurul lor într-o reţea industrială prin dezvoltare de ţesut economic.

Profesorul Dan Armeanu, de la Academia de Studii Economice, arăta faptul că decalajele faţă de media europeană sunt întreţinute şi amplificate şi de calitatea şi nivelul de  dezvoltare al  instituţiilor.

Între calitatea instituţiilor şi dezvoltarea economică este o relaţie de interdependenţă. Instituţiile îşi pun amprenta asupra  performanţelor economice. Un fapt grav, dar unanim reunoscut, este că aceste instituţii la noi sunt superpolitaizate, superbirocratizate, fiecare din acestea fiind fieful partidelor care câştigă alegerile.

Despre strategii de dezvoltare, gândire prospectiv-anticipativă nici nu se pune problema, toţi aşteaptă să treacă timpul şi să supravieţuiască până la alegerile următoare, băltind în curajul de a lua decizii. Investitorii când vin în zonele respective trebuie să găsească instituţii serioase, profesioniste, cinstite care să fie parteneri în negocierea investiţiei. Tot profesorul Dan Armeanu afirma că: Dezechilibrele structurale existente la nivelul economiei româneşti, precum şi decalajele regionale de dezvoltare sunt puse în evidenţă şi de gradul redus de similaritate structurală între economia ţării noastre şi economia UE. În comparaţie cu celelalte state din zonă, se constată că România are cel mai redus grad de similaritate structurală, în timp ce Ungaria şi Bulgaria stau cel mai bine din acest punct de vedere.ş5ţ

Punerea pe tapet a mezzogiornificării ne oferă o imagine de ansamblu asupra dezvoltării economice a României în concordanţă cu ce trebuie întreprins pentru ca recuperarea decalajelor să se facă mai rapid.

În toate aceste regiuni mezzogiorno este nevoie de un ,,big push’’ care să ne ajute să capitalizam avantajele pe care le avem şi să ne determine să atenuăm ,,dependenţa de pârtie’’(istorie) astfel încât structura dezvoltării economice să fie cât mai echilibrată. Şi, în încheiere, să nu uităm ce spunea Goethe: Cel mai bun guvern este cel care ne învaţă să ne autoguvernăm.  


ş1ţ Niţă Dobrotă: Dicţionar de economie, Editura economică, Bucureşti, 1999, p.447

ş2ţ Daniel Dăianu: Capitalismul încotro? Criza economică, mersul ideilor, instituţii, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p.190

ş3ţ Statisticile Eurostat, capitolul PIB-uri regionale

ş4ţ Joseph E. Stighlitz: Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.57

ş5ţ Marius Stoian şi Bogdan Gavrilă: România noului val, Centrul de Resurse pentru Societatea Civilă, Bucureşti, 2015, p 407