Comparaţia structurii veniturilor la buget Germania-România este nemiloasă. Din impozitul pe profit şi TVA se strânge la fel. Problema este că lipsesc 10% din PIB la impozitul pe venit şi contribuţiile sociale plătite de angajaţi

Propunerea de a impozita cifra de afaceri a companiilor în loc de profit a răscolit mediul de business din România cum poate nicio altă propunere de măsură fiscală nu a făcut-o până acum.

Pare disperată, fiind pusă în contextul promisiunilor de creştere a salariilor publice şi de scăderi de TVA deja decise. Consultaţii din Big 4 şi majoritatea oamenilor de afaceri s-au declarat împotriva ideii, dar există şi voci răzleţe pro.

Propunerea de a impozita venitul în loc de câştig este bulversantă pentru că merge la rădăcina raţiunii de a impozita, pune în discuţie chiar ideea de impunere, filosofia taxării.

Este, astfel, raţional să accepţi că nu toată cifra de afaceri a unei companii trebuie supusă impozitării şi că este natural să impozitezi doar diferenţa între vânzări şi cheltuieli, adică să plăteşti impozit pe câştig, fiind absurd să plăteşti impozit atunci când cheltuielile depăşesc încasările.

Pe de altă parte, susţinătorii ideii ar putea spune că trăim deja într-o epocă a absurdului în economia românească (doar Eugene Ionesco s-a născut la Slatina) de vreme ce firme cu sute de milioane de euro afaceri pot avea ani la rând pierderi în comerţul cu cereale, de exemplu, şi mai sunt numeroase alte cazuri în România.

Şi atunci, pentru epoci absurde, măsuri absurde, ar putea spune aceştia.

Iar taxarea pe cifra de afaceri are pe undeva o anumită atracţie, în condiţiile în care deductibilitatea cheltuielilor într-o companie a devenit un mister pătruns doar de consultanţi plătiţi cu sute de euro pe oră şi confirmat doar de înţelepciunea experţilor de la ANAF.

Pentru un antreprenor a cărui energie se îndreaptă spre multiplicarea vânzărilor, este cea mai simplă metodă de taxare, fiecare model de business tinzând în această situaţie spre o matrice în care 100% din cheltuieli sunt cvasifixe, iar orice euro în plus la vânzări devine profit impozabil.

Faptul că majoritatea companiilor cu cifră de afaceri sub 500.000 de euro au optat în 2017 pentru impozitarea pe cifră de afaceri pentru că li s-a permis arată că modelul are o atracţie

În plus, impozitarea persoanelor fizice la întreaga sumă câştigată în condiţiile în care deductibilităţile sunt minore astăzi arată tratamentul inegal, într-un fel, între persoanele fizice şi juridice. La persoane fizice nu există posibilitatea deducerilor substanţiale şi atunci ajunge să fie impozitat tot venitul - salarial sau de altă natură -, pe când la persoanele juridice se scad mai întâi cheltuielile şi apoi se aplică acelaşi impozit de 16%.

Mergi în orice benzinărie şi eşti întrebat: Vreţi ştampilă pe bon, decontaţi? Ei bine, persoanele fizice nu decontează azi în România nici măcar un plin de benzină, adică nu este deductibil din veniturile lor salariale la calculul impozitului de 16%. Iată de ce şi preocuparea pentru cei cu salarii mari, să-şi încaseze veniturile pe firme sau în alte moduri pentru a micşora masa impozabilă.

Şi aici ajungem, de fapt, la adevărata sursă a lipsei de bani la bugetul României. România strânge 28% din PIB venituri fiscale, pe când Germania 38% din PIB. De unde vine diferenţa?

Surprinzător, nu de la impozitul pe profit, care aduce şi în Germania, şi în România circa 2,2-2,4% din PIB, şi nici de la TVA,  unde România strânge 7,8% din PIB, iar Germania 7%.

Diferenţa vine de la încasările din impozitul pe venit, adică impozitul plătit de persoanele fizice pe salarii, dividende, chirii sau alte venituri.

Astfel, România strânge doar 3,5% din PIB impozit pe venit, pe când Germania 8,9% din PIB. Automat, şi contribuţiile sociale plătite de salariaţi, calculate la salariul brut, care include impozitul, sunt mai mici în România. În Germania, contribuţiile sociale plătite de salariaţi reprezintă 8,5% din PIB, pe când în România sunt doar 3%.

Iată cele 10% din PIB care lipsesc din bugetul consolidat al României. 10% din PIB înseamnă 17 miliarde de euro.

Însă de ce sunt atât de mici încasările din impozitul pe venit şi CAS plătite de persoanele fizice?

Din trei motive. Primul, din cauza evaziunii. O parte dintre constructori, instalatori, profesori, medici, agricultori şi din multe alte categorii profesionale încasează miliarde de euro, bani neînregistraţi, pentru care nu plătesc impozit pe venit şi nici CAS. La aceştia se adaugă angajaţii plătiţi cu salarii minime, iar restul, plăţi directe fără impozit pe venit şi CAS.

Al doilea motiv este nivelul redus al impozitului pe venit, de doar 16%, faţă de impozitele progresive din Germania şi alte ţări din vest, care ajung şi până la 50%.

Al treilea motiv este faptul că pur şi simplu salariile sunt mici în România. Astfel, masa salarială brută era în România, în 2016, de 34% din PIB, faţă de 51% din PIB în Germania. Normal că, aplicat pe o masă salarială mai redusă, ca pondere în PIB, automat taxele strânse ca pondere în PIB sunt mai reduse. Însă trebuie menţionat faptul că există deduceri puternice în cazul impozitului progresiv, astfel încât impozitarea reală poate coborî la nivelul impozitului unic de 16% practicat în România.

Cu 28% din PIB strânşi la buget nu poţi aloca 2% la apărare sau 6% la învăţământ, cum se cere. Nu mai vorbim că poate jumătate din bani sunt deturnaţi sau risipiţi.

Dar un dezechilbru în impozitare există, fie că acesta este acceptat sau nu. Până la urmă, această navă a bugetului nu poate să înainteze dacă ia apă în toate compartimentele, şi la pupa, şi la prova. Ce vedem acum este o căutare a echilibrului. Soluţiile se vor da, chiar dacă nu vor fi pe placul tuturor.