Vă mai amintiţi de 9 august 2007, când au început să cadă pieţele, dar noi deschideam şampania? În România de astăzi sunt câteva asemănări înfricoşător de izbitoare cu ce se întâmpla atunci. La putere erau aceiaşi care aruncau cu bani, majorările salariale şi de pensii fiind la ordinea zilei, la fel ca acum. Pentru că nu învăţăm nimic din trecut, într-un an vine criza
Exact acum 10 ani, pe 9 august 2007, când pieţele financiare mondiale deschideau şampanie peste şampanie, bursele fiind la maxime, de nicăieri a apărut prima crăpătură: BNP Paribas, cea mai mare bancă franceză de atunci, a suspendat retragerile din trei fonduri de investiţii care aveau în spate celebrele credite americane subprime.
Peste noapte, Banca Centrală Europeană a fost nevoită să acorde un împrumut de urgenţă de aproape 100 de miliarde de euro pentru a calma criza de lichiditate. Din acel moment, apariţia tsunamiului financiar care a spulberat o întreagă lume nu a mai putut fi oprit (Între timp, BCE a injectat 1,2 trilioane de euro, iar Banca Centrală Americană peste 10 trilioane de dolari pentru a ţine sistemele financiare în piaţă).
Peste un an şi o lună, în ciuda tuturor eforturilor din birouri, Lehman Brothers, una dintre cele mai mari bănci americane, a căzut antrenând toate ţările lumii.
La Bucureşti, pe 10 august 2007, era euforie. Guvernul Tăriceanu, susţinut de PNL, PSD şi UDMR, o coaliţie ca acum, arunca cu banii de la buget în dreapta şi în stânga. Majorările salariale şi de pensii erau la ordinea zilei. Banii din privatizarea BCR şi a distribuţilor din energie, peste 2 miliarde de euro, erau distribuiţi la foc automat, aducând iluzia că statul nu are probleme cu veniturile bugetare.
Experţii FMI vorbeau de unii singuri, întrucât premierul Tăriceanu nici nu-i mai primea la Palatul Victoria, fiind susţinut de o economie care duduia. “FMI a atenţionat România asupra importanţei implementării unei politici monetare mai severe cu obiectivul de a tempera cererea internă şi de a imita avansul deficitului de cont curent. Deficitul extern al României, care depăşeşte 10%, este cauzat în mare parte de avansul importurilor, în condiţiile în care consumatorii şi companiile locale tind spre standarde europene.”
Ce spunea Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, atunci: “Am observat o stare de euforie faţă de cheltuielile de la bugetul României. Este timpul ca BNR să acţioneze pentru calmarea acestei euforii”. Isărescu avertiza Guvernului asupra riscurilor unei supraestimări a veniturilor bugetare. Din păcate, BNR a acţionat prea lent şi prea târziu.
De asemenea, există presiune pe salariale sporite în sectorul privat, întrucât rata şomajul a coborât la cel mai scăzut nivel după 1991 şi creşterea numărului de emigranţi a condus la formarea unui deficit pe piaţa forţei de muncă în unele sectoare. Pensiile sunt o problemă minoră comparativ cu salariile, spunea Isărescu atunci.
Vă sună familiar? Doar acum câteva zile, Isărescu, la raportul trimestrial privind inflaţia, a spus acelaşi lucru.
Ca o fatalitatea, ce se întâmpla în România acum 10 ani, se întâmplă şi acum: Salariile cresc, există un deficit major de forţă de muncă, şomaj la minim, bugetul deraiază, importurile cresc, explozia importurilor de maşini, toată lumea cumpăra clădiri de birouri, băncile dădeau credite de consum pe bandă rulantă, deficitul comercial se adâncea, economia creştea peste aşteptări, partidele politice aveau aceeaşi luptă (Vasile Puşcaş, PSD, acum membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Transilvania, cerea PSD să rupă relaţiile cu PNL şi PD şi să meargă singur înainte), promisiunile erau aceleaşi (Teodor Meleşcanu, atunci ministru al Apărării, acum ministru de Externe, anunţa construirea unui nou spital militar! Nu cred că s-a construit nici până astăzi, dar Meleşcanu este tot ministru). Parcă tot atunci se discuta despre un Fond de Dezvoltare cu banii de la BCR, la fel cum se discută acum despre Fondul Suveran cu banii de la Hidroelectrica, Romgaz, Petrom etc.
Cursul era atunci la 3,18 lei pentru un euro, iar peste un an şi jumătate a ajuns la 4,3 lei, fiind nevoie de programul de salvare de la FMI, de 20 de miliarde de euro, pentru a nu lăsa cursul să ajungă la 5-6 lei pentru un euro şi să trimită în faliment tot sistemul bancar, persoanele fizice şi companiile care erau expus până peste cap pe valută.
Astăzi, deşi suntem puţini mai bine pregătiţi – ponderea creditelor în valută a scăzut la 40%, deficitul comercial este puţin mai redus cu vreo 3-4 miliarde de euro, salariile sunt puţin mai mari, preţul apartamentelor este mai redus cu 30-40% - pentru că oamenii de la putere sunt aceiaşi şi greşelile sunt aceleaşi.
Dacă trecutul este repetabil, într-un an de zile ne vom trezi cu România în criză, deşi primim asigurări că totul este bine şi că străinii, FMI, multinaţionalele şi inevitabil Soros (Nimeni nu ştie dacă mai respiră!) ne vor răul, nu ne lasă să ne dezvoltăm şi să trăim mai bine!