Radiografia companiilor de stat pe inţelesul tuturor. De ce nu merge

Partidele politice isi extrag resursele necesare supravietuirii tocmai din companiile de stat, prin diferite forme de capusare. Sistemul si proprietatea de stat manifesta si in acest caz un veritabil redistributionism de sens invers, prelevand resurse de la cei multi si punandu-le la dispozitia celor putini, dar alesi.

Recentele discutii despre Tarom si despre ineficienta celor mai multe companii de stat fac necesara reluarea unei teme, avand la baza propriile experiente profesionale avute in zona de varf a unor companii de stat. Proprietatea de stat este a tuturor si a nimanui. Actionariatul companiilor de stat apartine cetatenilor, intr-o anume acceptiune. Insa - juridic vorbind - o companie de stat este detinuta de catre o entitate publica, spre exemplu de catre un minister. Cum “domnul Minister” nu exista, actionarul este reprezentat de un vremelnic ministru care are in gestiune inclusiv respectiva companie, reprezentand teoretic actionarul, actionand inclusiv prin Consiliul de Administratie.

Insa apare cruda realitate a faptului ca evolutia profesionala si politica a respectivului ministru nu este catusi de putin dependenta de evolutia pozitiva a rezultatelor companiei din subordine. Ministrul nu are bonus de performanta in functie de performanta companiei, nu va ramane ministru, nu va ajunge europarlamentar sau primar sau orice altceva si-ar dori dansul in functie de rezultatele companiei. Cariera sa este dependenta de rezultatele unei alte organizatii, paralele, numita partidul politic si de conducerea acesteia. Implicit, acestei organizatii ii este ministrul dator si subordonat.

Sperante contra voturi

Organizatia “Partid Politic” nu produce venituri proprii, sau nu produce suficiente (din cotizatii sau donatii natural venite, din convingerea oamenilor) pentru nevoile sale.

De ce ? Deoarece aceasta organizatie paralela are un alt model de business – ea activeaza in “piata comertului cu iluzii”. Pe scurt, ea vinde sperante contra voturi.

Din pacate, cu voturi nu se cumpara mancare, cu atat mai putin case, masini sau bijuterii. Si atunci, in ecuatie mai este necesar sa apara o “casa de schimb valutar”, care are ca obiect de activitate transformarea voturilor in bani, cu care sa se cumpere diverse chestii personale plus voturi la viitoarele alegeri, voturi care sa permita politicului ramanerea la pozitia de administrator al resurselor produse de altii.

Companiile de stat sunt practic aceste “case”, conduse de catre managerii numiti politic, avand ca sefi ministrii numiti tot politic. Pai cum ar putea respectivii reprezentanti sa nu isi faca treaba pentru care au fost trimisi acolo ? Pai nu isi pierd pozitia ? Pai si daca isi pierd suportul, ce alternative profesionale mai bune ar avea ei ? Poate ca ar avea doar foarte putini dintre ei, cei inteligenti, pregatiti profesional si onesti. Dar acestia ar avea idei si curaj. Pai daca acestia ar fi pusi la butoane, nu ar fi o miscare impotriva intereselor organizatiei Partid Politic ? Si atunci despre ce meritocratie vorbim in actuala forma a democratiei, forma a carei upgradare ni se releva astfel ca imperios necesara ?

Partidele politice isi extrag resursele necesare supravietuirii (inclusiv) tocmai din aceste companii, prin diferite forme de capusare.

In multe situatii le populeaza cu oameni din reteaua electorala, recompensati cu posturi. De aceea avem in cele cca 1.500 de companii de stat din Romania peste 300.000 oameni, iar din vreo 10-15 la suta din ei in multe cazuri nu sunt prezenti decat pe statele de plata.

Cineva trebuie sa plateasca nota de plata. Cetateanul.

In multe cazuri le dreneaza resursele, marind artificial cheltuielile, beneficiarii fiind din acel mediu privat agreat ca instrument de sifonare. Si in final le acopera pierderile, le sterg datoriile samd si maresc povara fiscala a mediului de afaceri privat si a cetateanului simplu, pentru ca cineva trebuie sa plateasca nota de plata. Si acestia sunt contribuabilii, care insa nu au consumat tot ceea ce se pune pe nota de plata.

In acest context, interesul asupritorului politic este ca respectivul contribuabil sa nu inteleaga fenomenul, pentru a plati in continuare, iar la alegeri sa o faca cu cat mai multe voturi. Ne mai intrebam atunci de ce educatia nu trebuie prioritizata ? Sau de ce e important sa fie controlata de catre stat ? Ne mai iluzionam ca politicul ne vrea binele ?

De aceea singura solutie potrivita pentru noi - contribuabilii, o reprezinta scoaterea companiilor de stat de sub influenta politicului, la nivel de actionariat. Trebuie sa incetam a mai cauta rezolvari manageriale la problematici ce tin de proprietate. Extragerile de rente din aceste entitati, pagubele produse buzunarului nostru sunt incomparabil mai mari decat profitul (oricum impozitat) al unui actionar privat al carui interes este administrarea cu parcimonie a resurselor sale.

Singura solutie potrivita pentru noi este diminuarea impactului politicului asupra noastra, rebalansarea puterii dinspre managementul politic catre cetatenii contribuabili ca actionari ai statului.

Iar aceasta necesara rebalansare trece si prin plafonarea superioara a cheltuielilor bugetare, implicit prin echilibru bugetar, prin diminuarea veniturilor si a atributiilor statului pentru a evita subfinantarea, toate acestea avand ca efect mai multi bani ramasi la dispozitia celor care ii produc si pe cale de consecinta o mai mare libertate si responsabilitate individuala.

Este cazul sa nu mai ne mai iluzionam schimband lichidul din pahar, limitandu-ne la a inlocui oameni si partide, fara efecte majore, intrucat un sistem prost va prevala asupra unui om bun.

Daca ne dorim alte rezultate este necesar sa schimbam forma paharului.